Mă uitam ca proasta la telefon. Așteptam să sune, dar telefonul rămânea mut. Mai luam ochii de pe el cinci secunde, apoi mă uitam mirată că nici de data asta nu l-am păcălit.
Nu înțelegeam. A zis că sună azi. Și totuși, e aproape cinci și el n-a zis nimic. Poate am reținut eu aiurea, poate de fapt spunea de mâine. Deja mă lua cu durerea de cap când mă gândeam că mâine iarăși stau pe scaun, mă uit la telefon cum nu sună și mă întreb cu ce am greșit.
Mi-a luat mult să înțeleg că n-am greșit cu nimic, că motivul pentru care telefonul nu sună nu sunt eu, ci el. Avem tendința să ne învinuim și prea des suntem dispuși să ne schimbăm radical personalitatea de dragul vreunui personaj pasager.
Vrem să ne placă, așa că mâncam mai puțin, râdem mai tare, răspundem la telefon chiar dacă e târziu și noi am avut o zi lungă, plină de dezamăgiri.
Ne învinuim și uităm repede. Iertăm repede cum s-au purtat oamenii cu noi. Sperăm că e ceva temporar, vreo neînțelegere, vreo greșeală.
Dar singura greșeală o facem noi. E sănătos să ierți, dar nu să uiți. Știu, e greu să-ți tot amintești cât de urât s-au purtat alții cu tine. Dar e necesar. Dacă nu-ți amintești, nu înveți. Și dacă nu înveți, inviți și alți oameni să se poarte la fel. Le transmiți oamenilor că astfel de gesturi sunt ok pentru tine și apoi te miri când le încearcă din nou.
Te înțeleg. Nimeni nu vrea să pară nesimțit sau să dea afară oamenii din viața lui. Ți-e mai lejer să ierți, nici nu iese atâta scandal și există undeva speranța că omul ăla se va schimba. Dar el n-o va face și știi de ce?
Pentru că toată viața, a dat peste oameni ca tine care l-au lăsat să se poarte urât, să-i calce în picioare. Dacă mai mulți i-ar fi spus „nu” și n-ar fi fost atât de îngăduitori, poate astăzi omul ăla ar fi diferit.
Vrei să-l ajuți? Vrei să se schimbe? Data viitoare, nu-l mai ierta. Nu mai trece cu vederea mici nesimțiri și răutăți gratuite. Te-ai legat într-un cerc vicios. Accepți mai puțin decât meriți și apoi, primești chiar mai puțin decât ai acceptat. Dacă omul vede că tu primești loviturile cu un zâmbet, o să lovească și mai tare.
Nu vrei să ai de-a face cu oameni răi și aproape nimeni nu acceptă că poate cei din jurul lor sunt așa. Nu prietenii mei, nu familia mea. Dar ei sunt. Și oamenii răi trebuie să aibă o familie, nu? Niște prieteni?
Și nu vrei să accepți că poate și tu ai avut un mic rol în purtarea lor. Dar ai avut și încă ai.
Desigur, nu e prea târziu. Ridică-te, șterge-te de praf și hai să mergem mai departe. Poate oamenii ăștia vin cu noi. Poate nu.
Autor – Izabela Stănescu
Discussion about this post