Alergători în noapte

E scandal afară. Iarăși. Sau mă rog, îmi închipui eu că e scandal, nu le aud foarte clar vorbele, dar presupun. E târziu, marți seara. Ce altceva ar putea fi? E cam devreme-n săptămână pentru orice altceva. Sau poate nu. Poate tocmai ce-a născut nevasta tipului care urla. Da, deja îl văd, alergând pe stradă, strigând, doi prieteni alergând după el.

Se bucură, dar în felul ăla potolit când nu prea înțelegi ce se întâmplă sau de ce contează așa de mult. Amândoi se gândesc în secret că de acum proaspătul tătic n-o să mai iasă cu ei sâmbăta la bere. Probabil nici nu va mai fi rost de meciuri la el acasă. Păcat, are televizorul ăla mare și puțin curbat.

Tare s-au bucurat când i-a dus să-l vadă prima oară. În seara aia, au văzut toți un film cu Jason Statham.

Soția se dusese la părinții ei, care stau în afara orașului. Asta era cu fix o săptămână înainte să-i adune pe ceilalți doi Costel (de ce nu?) și să le dea vestea cea mare. Mda, au fost mai fericiți parcă atunci. N-au prea înțeles câte se vor schimba. Bineînțeles, prietenele lor i-ar certa dacă i-ar auzi cu prostii din astea. Că n-o să mai vadă meciuri în weekend, băi, dar tu nu-ți dai seama ce miracol tocmai s-a petrecut?

Dar oricum, cine le spune lor? Nu de alta, dar n-ar vrea să le vină și lor vreo idee creață.

Așa că se mulțumesc să-l alerge pe Costel pe stradă. Costel, care s-a îmbătat de fericire în momentul în care i-au pus fetița în brațe. Doar pentru un minut, de parcă se temeau să n-o scape Costel. Costel vede scena foarte clar, în ciuda aburilor de alcool și de fericire. Vede cum bebelușul ăla mic îi alunecă printre brațele transpirate și se sparge într-un milion de bucăți mititele. Și lui Costel i-e frică.

E o spaimă care l-ar paraliza total dacă el nu ar alerga așa repede pe stradă. Costel știe că de data asta, a fost norocos. Era într-o cameră cu o doamnă doctor competentă și cu două asistente și era, oricum, într-un spital.

Dar ce se va întâmpla data viitoare când îi pun fetița în brațe? Ce se va întâmpla când nu va mai fi nimeni acolo, să se asigure că nu-i alunecă printre degete?

Costel fuge și mai repede, de frică să nu paralizeze, și prietenii după el. Ei nu-l vor prinde niciodată pe Costel și Costel nu va scăpa niciodată de această frică.

Eu, de la geamul meu de la etajul trei, stau și mă întreb – oare cât pot băieții ăștia să mai fugă?