Gânduri în gară

Nu știu cine m-a pus să plec la gară la ora asta. Nu numai că e în plin soare, dar mai e și oră de vârf. Abia am reușit să mă târăsc acasă, bombănind că la ce-mi trebuie mie mare?

Numai gândul la două-trei ore în tren pe canicula asta și ventilatorul de-acasă începe s-arate mult mai interesant.

Dar nu despre asta voiam să vă spun. M-am văzut la Gara de Nord cu o prietenă, să luăm, după cum spuneam, bilete pentru litoral. Prietena mea, proaspăt întoarsă din Marea Britanie, se uita tare lung la gara noastră modestă. Aglomerată, imposibil de aglomerată, fără pic de aer și cu cozile cât casa. Poate știți, la Gară, sunt ghișee de bilete și pe-o parte și pe alta a unui coridor mare și astăzi, era de poză, din moment ce cozile se întâlneau fix în mijlocul coridorului.

Ar fi fost hazliu, dacă nu era tragic.

O căldură dogoritoare și cozi de câte 10-15 oameni. Avem, bineînțeles, și aparate de luat bilete, ca în străinătate, dar majoritatea oamenilor le ignoră sau nu înțeleg cum să le folosească, așa că tot la ghișeu se duc.

E, am zis noi să fim mai cu moț și ne-am plantat în dreptul unor aparate din astea. Două bilete spre aceeași stațiune, în același tren. Amândouă vedeam numărul trenului, dar doar prietena mea reușea să-l acceseze. Mie îmi tot dădea eroare, deși mai erau destule locuri și era, totuși, același tren.

Ne-am resemnat, am zis că luăm două de la aparatul ei. Nu s-a putut, din moment ce ea voia să ia bilet gratis de student și aparent, aparatul de bilete nu crede în studenți.

După încă o încercare eșuată, ne-am mutat și noi la coadă, la unul dintre ghișee. Vreo zece oameni în fața noastră. Nu pare mult, dar coada se mișca atât de greu că după vreo zece minute, am început să ne întrebăm dacă am luat-o noi razna și dacă sigur e o coadă adevărată. Era.

O coadă care se mișca foarte încet.

Prietena mea a glumit la un moment dat că parcă e o scenă ruptă dintr-un film comunist. Coada uriașă, clădirea veche a gării. Înțeleg. Nu sunt de-obicei genul de om care se plânge de țara mea, o iubesc prea mult, dar în momente din astea, topindu-mă de căldură și așteptând parcă ziua de apoi, nu m-am putut abține. I-am dat dreptate prietenei mele, amintind în gând gara din Milano, unde m-am trezit așteptând luna trecută.

Magazine, aer, securitate. Să nu mai zic că biletul îl luasem în cinci minute de la aparat.

În fine, ajungem și noi în față. Doamna de la ghișeu tare amabilă, sau cel puțin așa cred. Sunt geamurile alea groase prin care o vezi, dar n-o auzi și tu trebuie să stai cocoșat la microfon, ca să-i poți spune cât mai clar unde dorești să ajungi.

Mi-a răspuns ceva, dar n-am auzit-o din cauza anunțului din speakere, care acoperă pentru vreo 20 de secunde orice alt sunet în gară. Am rugat-o să repete. Se auzea întrerupt, unele cuvinte ajungeau până la microfon, altele se pierdeau pe drum.

Am luat bilete doar de dus, și acum mă întreb cu groază, oare gara din Constanța cum o fi?