Nu mi-a plăcut niciodată mersul la spital. Da știu, nimănui nu-i place, sau cel puțin, așa credem. Am întâlnit destui oameni care-și fac un scop în viață din mersul la control, au periodic câte o consultație inutilă și le place, pentru că doctorul le dă atenție și are grijă de ei și ii face să se simtă bine. Plus, îți dă ceva de făcut. Sună important. Merg la doctor.
Eu una n-am înțeles niciodată de ce ai vrea să mergi dacă n-ai nicio problemă. În fine.
Adevărul e că indiferent ce părere avem despre sistemul medical, odată ajunși în spital, parcă devenim altă persoană. Am fost și eu internată, recent, și imediat, am fost luată în primire de o doamnă asistentă mai în vârstă, foarte drăguță, foarte grijulie. Și m-am lăsat intimidată. Am început să-i urmez instrucțiunile orbește și să răspund temător la orice întrebare îmi punea. Mi-a intrat pe sub piele atitudinea aia de cum te simți? Biata de tine…
Nu mă simțeam rău și știam că nu există biata de mine. Era o operație simplă, dar după o oră la spital, eram deja convinsă că e ceva monumental. M-am dus la baie, m-am privit în oglindă și am înțeles ce se întâmplă. Adoptasem atitudinea aia de bolnav, de om care are nevoie să fie ajutat, tratat. Nu era așa, dar în momentul ăla, nu mai știam asta.
Nu mă înțelegeți greșit, am tot respectul pentru doctori, pentru asistente, pentru oamenii ăștia care fac lucruri miraculoase în fiecare zi.
Dar nu cred că e bine să te încrezi orbește în nimeni pe lumea asta. Poate-n mamă, dar atât. Nu neapărat pentru că omul respectiv ți-ar vrea răul, dar pentru că oricine poate greși. Când treci strada, ce faci, te mulțumești că s-a uitat altul în stânga și-n dreapta sau te uiți și tu oricum?
E o atitudine pe care ar trebui s-o aplici în orice parte a vieții. E fundamental să judeci pentru tine situația. Orice situație. La externare, mi-au fost prescrise niște analgezice, deși eu n-aveam niciun fel de durere. Nu le-am luat, deși mentalitatea de pacient îmi spunea să le iau, în caz că. Îmi spusese chiar doctorița că fiecare pacient e diferit și să mă orientez eu cum mă simt, un lucru pe care nu mulți doctori ți-l vor spune.
Deși el e foarte important de reținut, ești unic și ar trebui să te orientezi după ce simți tu, nu după ce-ți spune altul. Niciun doctor, niciun politician, niciun partener, niciun prieten, coleg, administrator de bloc. Nimeni.
Repet, ăsta nu e un articol contra-doctori, în niciun caz. E un articol contra oricărui om care nu a învățat până acum să gândească pentru el. Toți avem mentalitate de pacient. Nu la spital, ci în toată viața. Ne punem existența, siguranța și bunăstarea în mâna altora. Până când într-o zi, ne trezim la realitate și ne dăm seama că poate nu era o idee așa bună și ar fi trebui să gândim pentru noi.
Discussion about this post