O fată tremurândă trece pe stradă. E târziu, foarte târziu în noapte, iar fata-și strânge haina pe lângă corp cu o mână, iar pe cealaltă o leagănă hotărât pe lângă corp, ca să-și dea singură curaj, parcă.
În întuneric, patru ochi fixați pe silueta palidă a fetei.
„Nu e bine să fii pe stradă la ora asta.”
„De acord.”
Prima voce stă, rămasă pe gânduri pentru o fracțiune de secundă, timp în care fata ezită la colț de stradă, aproape ca și cum ar auzi ceva în întuneric.
„Dar măcar strada asta e cât de cât sigură, e un cartier bun. I-ar putea fi și mai rău, totuși.”
„Nu e nimic sigur la strada asta. Uite, în desișul ăla, pare că se ascunde un om. I-ar putea sări la gât fetei imediat.”
„Pe-aici trec multe mașini, chiar și noaptea.”
„Da, dar pe aici nu oprește nicio mașină, nici măcar noaptea.”
”Strada asta e bine luminată, uite.”
Dar ceva s-a schimbat în prima voce, ceva in întuneric ezită.
”Și totuși, strada asta luminată e plină de întuneric, iată.”
Ambele voci se întorc către blocurile înalte, cufundate în negru. E târziu, nu mai e nimeni treaz la ora asta. Doar fata rătăcită, vocile și năluca atacatorului din tufiș.
”I-ar fi mai bine dacă ar fi la țară, acolo sunt case cu garduri joase, ar putea să se adăpostească mai ușor.”
„Aici,” insistă prima voce, „dacă ar țipa, ar trezi tot blocul.”
„Care ar trebui, apoi, să coboare mii de scări ca s-ajungă la ea, și apoi să riște să rămână și ei singuri, afară, în întuneric. Aici, n-ar ajuta-o nimeni. Oamenii își văd de treabă, țin capul jos și se mulțumesc să nu fie observați, chiar și în cartierul tău bun.”
„Poate, dar nici la țară n-ar ajuta-o nimeni. Ar trage zăvorul fiecare la casa lui, pentru că nici ei nu vor să riște întunericul.”
„Atunci e pierdută,” concluzionează, într-un târziu, cea de-a doua voce. „N-ar ajuta-o niciunii. Nimeni nicăieri nu își dorește să ajute. Tot ce-și doresc e să nu fie niciodată într-o situație în care să li se ceară ajutorul, pentru că atunci, s-ar da de gol. Și oamenilor nu le place să fie dați de gol, să le spulbere cineva iluziile create despre sine.”
„Am putea s-o ajutăm noi.”
„Noi nu suntem aici să ajutăm.”
„Și atunci, ce facem cu ea?”
„Nimic. Ți-am spus, e pierdută deja.”
Și ochii din întuneric dispar la fel de ușor cum apăruseră și, odată cu ei, și fata în noapte se pierde fără urmă.
Discussion about this post