Ne amintim cu toții de bunica. Jucându-se cu noi ore lungi, interminabile. Ascultând radio-ul în timp ce ne făcea de mâncare, și fiindu-ne alături atunci când părinții dispăreau și, în mintea noastră de copil, ne temeam că nu îi vom mai vedea vreodată.
Bunicul, spunându-ne povești din răstimpuri. Ținând animale în curte. Vizitele la casa bunicului erau ca o excursie-n rai, unde totul era posibil. Puteam, pentru câteva ore, deveni altcineva – lumina ochilor lor, oamenii mari și mărinimoși pe care-i vedeau ei când se uitau la noi.
Au trecut anii, iar pe bunici i-am uitat. Ne-am refugiat cu toții în viețile noastre de oameni mari, ocupați. Cu supărări, probleme, certuri cu prietenii. Mergem în vizită la bunici foarte rar, și și când mergem, nu mai avem timp să ne jucăm cu câinii din curte. Nu mai cadrează cu adulții care am devenit. Iar de bunici, ce să mai zic? Nu-i mai vedem. Petrecem minute scurte alături de ei, dar gândul ne rămâne-n altă parte. Iar bunicii noștri rămân singuri.
Nu, nu mă refer la bunicii mei sau ai tăi, ci la bunicii tuturor. La bătrânii acestei țări, la oamenii care de bine de rău ne-au crescut. Cu valori, cu dragoste și cu povești de demult. Oamenii pe care i-am privit cu ochi mari de copil și am învățat ce înseamnă să fii român. Ce înseamnă să fii om.
Astăzi, i-am lăsat singuri, și nu ne e nici măcar rușine. Uităm că pe măsură ce noi creștem, ei îmbătrânesc, își pierd prietenii și puterea. Uităm că cel mai tare nu-i dor oasele ci singurătatea. Cine mai are timp de bătrâni în ziua de azi?
Ziua persoanelor vârstnice, așa cum mai e cunoscută data de 1 octombrie, n-ar trebui să fie doar azi, ci în fiecare zi. Ar trebui să ne rupem cinci minute din viață ca să-i sunăm pe bunici. Ar trebui să ne scoatem căștile din urechi în autobuz și să vorbim cu bătrânul singur de lângă noi. Cine știe, poate c-au trecut zile fără ca el să vorbească cu cineva. Poate că-și dorește doar să știe cineva unde merge și de ce. Să mai știe că există.
Ar fi bine să ne amintim că bătrânii neamului sunt niște comori, niște vieți trăite într-o lume care astăzi nu mai există, și niște povești pe care am putea să le ascultăm înainte ca ele să dispară de tot. Astăzi, Ziua Persoanelor Vârstnice, ce-ar fi să oferim în dar o floare? Ce-ar fi să dăm o fugă până la bunici, să mai devenim copii oleacă?
Discussion about this post