Pe Ion Minulescu n-am vrut să-l ascult. Nu-mi amintesc în ce împrejurări l-am cunoscut, știu doar că era acolo într-o dimineață. Devreme, când luna încă nu plecase de pe cer. Stătea cuminte pe scaunul de lemn din colțul odăii și privea la mine cum la rându-mi privesc afară.
Îmi auzea strigătele mute de dor și le desființa dintr-o privire.
N-are să vie, îmi spunea, știind că asta nu va schimba cu nimic poziția mea de lângă fereastră.
Ion Minulescu intelegea și el foarte bine așteptările fără rost și durerile prelungi ale singurătății. Și în ciuda cuvintelor descurajatoare, tot el mă încuraja să aștept în continuare. Minulescu era un amant etern, un prieten al tuturor îndrăgostiților.
Pe Minulescu l-am simțit mereu tăcut, urmărind din umbră lumea-n care trăiește, sau aplecat peste o foaie de hârtie în toiul nopții, în timp ce iubita sa doarme liniștită, dar el nu poate să se lase somnului fără să aștearnă niște versuri pe-o hârtie.
Înțelege că el nu simte singur, ci pentru întreaga lume și că, asemeni tuturor scriitorilor, a fost ales, dintr-o mare de indivizi necunoscuți să poarte chip și glas pentru ei toți.
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?
Poetul se apropie de fereastra mea, aruncă un ochi afară și se apleacă să-mi șoptească în ureche. N-are să vină.
Iar eu aștept în continuare, deși nu știu dacă o fac de dragul celui ce nu va mai veni niciodată sau pur și simplu pentru că-mi doresc să mai ascult poetul o dată. Cât așteptăm așa, mutește, Minulescu scrie într-un carnețel de-al meu. Îi arunc ocheade, dar nu îndrăznesc să-l deranjez. În schimb, modelez în minte chipul bărbatului mult-așteptat care acum pare din ce în ce mai șters. Șoptesc în barbă cuvintele lui Minulescu și parcă nu mai dor la fel. Închid ochii și mă întreb tăcut cât durează să te vindeci cu adevărat.
Am fost cândva bolnav cu-adevărat?
Sau boala mea n-a fost decât
Coşmarul unui vis urât
Din care abia acum m-am deşteptat?
Când îi deschid, observ că luna și poetul au dispărut amândoi, ea lăsând în urmă un crâmpei de soare, iar el, o ultimă poezie.
Discussion about this post