Pe Nicolae Iorga l-am întâlnit în cuvinte alese, într-o țară de demult. Îi priveam barba sură și ochii demni și nu puteam să cred că acest om falnic a trăit în urmă cu doar câteva zeci de ani. Părea să vină din vremea marilor eroi, în cuvinte mai egal cu Ștefan decât cu groaza unui război mondial. Două, chiar, ce viață…
Și totuși, pare să ne fie mai aproape astăzi decât mulți alți scriitori contemporani. Gândindu-mă acum la România noastră, parcă nu-mi pot clinti din minte aste versuri:
Așezați unde suntem, în bătaia tuturor vânturilor, ca și cum ne-ar fi fost menirea să stăm de strajă în fața și împotriva celor mai sălbatice vijelii, toată viața noastră de aproape două mii de ani n-a fost altceva decât o trântă cu primejdia.
Am biruit adesea, dar cea mai mare biruință e că avem, în ciuda tuturora, un pământ și un steag pe care ai noștri au fost vrednici să le apere.
Par niște idei menite să răsară fix astăzi, într-un moment de răscruce, sau poate doar așa ne place să credem. Am învățat, prin prisma acestor scrisori de dragoste târzii, ce înseamnă cu adevărat dragostea de patrie și mai mult, ce înseamnă să fii român.
Înseamnă, cum spunea marele nostru Eminescu, să pășești cu istoria pământului în suflet, să prețuiești amintirile, atât greutățile cât și bucuriile prin care au trecut ai tăi strămoși. Înseamnă, în ciuda condițiilor adverse și a oboselii ancestrale, să găsești încă forța și curajul de a ridica sabia pentru țara ta. Nu neapărat fizic, deși da, ar fi bine să ascunzi în tine și forța asta, pregătirea de luptă. Dar dragostea de țară înseamnă îndeosebi să-ți faci țara mândră, oriunde te-ai afla, oricine ai fi, să nu uiți că ești, mai presus de toate, român.
La asta mă duce cu gândul Nicolae Iorga, un poet care a fost mult mai mult de-atât și mai presus de toate, a fost el însuși român. Ne pierdem din ce în ce mai mult într-o Românie dezbinată, diluată cu mici „trenduri” occidentale și-ntr-o astfel de Românie, e bine să regăsești cuvintele patrioților de odinioară, să-ți regăsești casa sufletească, a ta și a părinților tăi. Și cândva, să sperăm, și a copiilor tăi.
Îmi dau seama, recitind cuvintele astea, că a ieșit jumătate de scrisoare pentru Nicolae Iorga, jumătate odă României, dar asta doar pentru că numele lui Iorga și sentimentul patriotic sunt atât de strâns legate că pare imposibil să i te adresezi unuia fără să vorbești, măcar în treacăt, și de celălalt.
Discussion about this post