Pe Șt. O Iosif nu-mi amintesc să-l fi văzut prin școală, poate o poezie strecurată între două pagini groase de manual pe care doamna profesoară le sărea oricum din neatenție, sau pur și simplu dintr-o lipsă de dorință de a-l studia. Neștiindu-l de mică, așa cum îl știam, să spunem, pe Tudor Arghezi, am crescut fără să știu cine a fost acest Ștefan Octavian Iosif. Nu-mi puteam explica cum se poate să fi fost un scriitor important român, și să nu ne fi fost prezentat, copii fiind, la școală.
O vreme, recunosc, am crezut că-i preot, pentru că avea nume de preot, sau cel puțin așa judecam în mintea mea infantilă.
Pe Ștefan Octavian Iosif nu-mi amintesc cum l-am întâlnit. N-am știut că trebuie să fiu atentă, așa că uite că n-am fost. Poate că a trecut pe lângă mine de multe ori până să-l observ cu adevărat. Poate l-am întâlnit dintr-o exasperare, ajunsă la capătul tuturor poeților români (sau poate doar asa-mi plăcea mie să cred). Când l-am întâlnit, însă, am înțeles de ce nu mi-l prezentase nimeni în copilărie. Când l-am întâlnit, îmi părăseam rapid anii copilăriei și eram într-un punct ideal pentru a înțelege exact cât de triste sunt versurile poetului.
Din multele poezii frumoase ale lui Șt. O Iosif, cel mai tare m-a impresionat una numită „Cerșetorii”. Era lipsită de înflorituri și fără vreo intenție de a cruța sentimentele cititorului, și totuși, în ciuda subiectului amar, reușea să fie indescriptibil de frumoasă. Te făcea parcă să vezi cei doi cerșetori, în mintea mea un Charlie Chaplin la plural, înduioșător și înfrigurat, iar mai apoi, singur.
Citind prima oară „Cerșetorii”, am realizat că nu aș fi înțeles poezia dacă aș fi fost copilă și probabil l-aș fi consemnat pe Șt. O Iosif uitării, nefiind relevant lumii în care trăiam atunci. Și astăzi, alte motive de uitare, pentru că nu ne place întotdeauna să ne amintim de multele dureri ale lumii noastre de adulți. Astăzi, citindu-l, închid ochii, las să treacă un tremur și merg mai departe. Pentru că frumusețea e posibilă, îmi arată el, chiar și-n lume asta rece.
Nedespartiti de ani întregi,
Partasi de-aceeasi soarta,
Cersetoresc doi bieti mosnegi
La catedrala-n poarta.
Munciti de-acelasi gînd dusman
Si lacomi, rai de gura,
Acelasi mizerabil ban
Le da prilej de ura…
Ci unul s-a platit de bir:
S-a dus la el acasa-
Un colt uitat de cimitir,
De cel ramas nu-i pasa?
Acesta poarta-acu stingher
A vietii grea osînda,
Si-ntinde, amortit de ger,
O mîna tremurînda…
Se simte-asa strain, neavînd
Cu cine sa se certe…
Doar murmura din cînd în cînd,
” Eh, Dumnezeu sa-l ierte!”
Discussion about this post