Deficitul chiar este prietenul nostru, iar BNR și domnul Cîțu chiar sunt dușmanii noștri!
Demistificarea deficitului din accepţiunea neoliberală
Un profesor de economie, J. H. Chang, de la Cambridge University, a afirmat odată că este timpul ca oamenii de rând să înveţe limbajul clasei dominante( “the ruling class”), pentru că, altfel, nu vor înțelege niciodată permanenta manipulare la care îi supune propaganda occidentală. În toate universităţile occidentale ştiinţa economică a ajuns să aibă soarta unei religii – nu se predă, iar de acceptat nu se acceptă decât aberațiile neoliberalismului. La fel ca şi în cazul unei religii( nimeni nu intră în biserică dacă nu propovăduieşte catehismul), la catedră nimeni nu este admis să predea, dacă nu slujește neoliberalismul. Chiar aici am ajuns! Aşa se explică de ce, când s-a declanșat marea criză economică din 2007-2008, niciunul dintre corifeii neoliberalismului, laureați ai premiului Nobel în economie nu a fost în stare să prevadă criza. Când Regina Angliei a întrebat de ce niciun economist titrat nu a prevăzut criza, răspunsul a fost: “banii nu fac parte din economie”. Neoliberalismul considera băncile ca fiind intermediari între cei care economisesc și cei care au nevoie de credit, în esență, schimburile în economie sunt barter, banii sunt intermediari, etc. Cretinisme în genul excluderii mecanismului generării banilor în economie explică pe deplin confuzia pe care o produc exponenţii puterii, marionete manipulate de dinastiile bancare occidentale.
Astfel, auzeam deunăzi că domnul Cîțu, proaspăt respins de comisia de specialitate din Parlament ne amenința că deficitul de 4,6 e prea mare, că îl vom reduce la 3,6, că acum în martie vom fi în “procedura de infringement” la Comisia Europeană, că o să ne explodeze deficitul dacă mărim alocaţiile pentru copii sau dacă mărim pensiile.
Pe de altă parte, domnu’ Isărescu ne spune că “statu’ nu are bani, nu sunt venituri”, ne amenință cu dezechilibru bugetar, financiar, austeritate, criza economică. Ce mai, jale mare prevestită de aceşti adevăraţi apostoli ai prăpădului! Ei ascund însă cu bună ştiinţă o parte a problemei, pe care v-o explic aici, tocmai pentru a ieşi din acest cerc vicios al minciunii, al sperieturii şi manipulării. Şi vă amintesc ce au spus şi alţii, exact despre acest subiect.
Haideţi să lămurim ce este deficitul bugetar, acest termen devenit instrument de speriat poporul? Este diferenţa dintre cheltuielile bugetare ale statului în economie și sumele recuperate la bugetul de stat prin sistemul de taxare. Deci, dacă bugetul cheltuit de stat a fost, ipotetic, 100 și prin taxare s-au întors la bugetul de stat 90, înseamnă că deficitul a fost de 10. Cu alte cuvinte, statu’ a înregistrat un deficit de 10 dar, sectorul privat, non-stat a înregistrat un surplus de 10! Unde este așadar grozăvia, dacă sectorul privat a trecut pe surplus şi astfel, se stimuleaza dezvoltarea economica şi/sau consumul? Acesta gogoriță cu deficitul există și în politica americană, statul cu cel mai mare deficit din lume, 22 trilioane de dolari. Și acolo politicienii înfricoşează populaţia cu fraze ca acestea: “datoria o vor plăti copiii noștri”, “folosim un card de credit al băncii Chinei în numele copiilor noştri”, “este imoral să continuam cu deficit bugetar”, “vom deveni sclavi când va trebui să plătim datoria publică”. Aceste fraze ale politicienilor americani se bazează pe falsa percepţie că situaţia financiară a fiecăruia dintre noi este aidoma situaţiei financiare a statului suveran, din punct de vedere monetar. Nu, nu există echivalenţă, noi nu avem o masina de tiparit bani în pivniță, așa cum are statul, noi devenim falimentari financiar, statul are monopolul generării de bani, teoretic perpetuu. Mai mult, în Time Square din New York, un miliardar a instalat un ceas care arată creșterea datoriei publice a statului american. De fapt, acest ceas ar trebui sa indice simultan și creșterea surplusului sectorului privat deoarece acestea sunt complementare. Aceeași discuție a avut loc în 1936 când datoria era 36 de miliarde, apoi în 1946, când, din cauza războiului, a devenit 49 de miliarde, ulterior, după administrația neoliberalului Reagan a fost 1,5 trilioane de dolari, apoi 5,6 trilioane, după administraţia Clinton, a crescut după aceea de la 10 la 17 trilioane, iar acum vorbim de 22 de trilioane de dolari. Ce reprezintă aceşti bani? Reprezintă acumularea deficitelor bugetare ale SUA sub forma de obligaţiuni ale trezoreriei americane, cu dobândă, pe care le posedă sectorul privat american, sectorul privat internațional, banca Chinei, a Japoniei, e.t.c. Totdeauna aceste obligaţiuni vor fi onorate, nimic nu impiedică statul să emită mijloace de plată, atâta timp cât are monopolul monetar.
Aşadat, încă o dată domnule Cîțu, deficitul bugetar al statului reprezintă surplusul sectorului privat! Iată şi alte explicaţii pe care se sprijină cele mai sus afirmate.
Dacă ne uităm la graficul clasic al domnului Wynne Godley, care exemplifică raportul dintre deficitul bugetar al SUA, Australia, Anglia etc. și sectorul privat observăm, în cazul SUA, de exemplu, că de câte ori statul federal american a încercat sa reducă deficitul spre 0, sectorul privat a avut de suferit. Şi s-a întâmplat asta de nu mai puţin de şapte ori, imediat producându-se o criză economică, aşa cum au fost cele din 1836, 1929, sau atunci când administrația Clinton a realizat surplus bugetar al statului și a declanșat crizele din 2001 și apoi 2007-2008. Ce înţelegem din aceste experienţe? Că este necesar deficitul bugetar al statului pentru menținerea sectorului privat în surplus și evitarea crizei economice. Mai mult, atunci când criza economică s-a produs, de exemplu în 2007-2008, producția s-a redus drastic, vânzările au scăzut dramatic, șomajul a crescut exponențial, colectarea taxelor a scăzut dramatic și deficitul bugetar a explodat. Reputatul Paul Krugman, economist şi publicist, deţinător al premiului Nobel pentru economie, a scris un articol în New York Times, intitulat “Deficits saved the world” deoarece după explozia deficitului bugetar al SUA au urmat revenirea economica şi creşterea treptată a sectorului privat. Deci, un deficit mare al bugetului federal a însemnat un surplus al sectorului privat, care a asigurat ieșirea din criză. Dacă acesta este adevărul, atunci de ce o așa de mare încrâncenare împotriva deficitului, domnule Cîțu?
O alta dovadă este articolul scris de domnul Beardsley Ruml, șef al Federal Reserve din New York, în 1946, după ce SUA au ieșit de pe gold standard , intitulat “Taxes for revenue are obsolete”, prin care demonstrează că, în era “FIAT money”, după ieşirea SUA de pe “gold standard”(adică renunţarea la legătura tradiţională dintre monedă şi aur), taxele nu mai sunt legate de cheltuielile bugetare. Adică, domnilor Cîțu și Isarescu, cheltuielile bugetare nu mai depind de gradul de colectare la buget, cum ne tot ameninţaţi dumneavoastră cu balivernele execuţiei bugetare. Este simplu, dacă urmărim operațiile bugetare ale băncilor centrale observăm că secvenţa este: stabilirea bugetului, cheltuirea fondurilor bugetare în economie și apoi, colectarea taxelor și împrumuturile statului prin emiterea obligaţiunilor trezoreriei către sectorul privat. Taxele nu sunt altceva decât o măsură de control asupra eventualelor fenomene inflaţioniste. Deşi, băncile centrale au stimulat economia mondială, iar la nivelul SUA cu 29 trilioane de dolari, totuşi inflaţia se menţine sub 2%, inclusiv în Europa.
Atunci, de ce această încrâncenare împotriva deficitului bugetar, adică a surplusului sectorului privat românesc, exprimată de Comisia Europeană, care merge până la sancţionarea României? Nu cumva “Ieuropa” nu doreşte expansiunea sectorului privat românesc şi susţine forţarea împrumuturilor la băncile comerciale straine? Operaţiune la care domnul Cîțu este campion în ultimele trei luni. “By the way”, deficitul SUA prevăzut în bugetul din 2020 este de… 10%, nici mai mult nici mai puţin de 2 trilioane de dolari.
Aşadar, dacă suntem un stat suveran din punct de vedere monetar şi am avut anul trecut o creştere a PIB de 4,2% şi o inflaţie de 3%, asta înseamnă că la un PIB de 1000 miliarde de lei, pentru a menţine masa monetară constantă, BNR trebuia să mărească masa monetară cu 7%(4+3) adică 70 de miliarde de lei. Unde sunt aceşti bani, domnule Cîțu, cum este posibil să nu avem 6 miliarde pentru creşterea alocaţiilor şi 26 pentru cea a pensiilor, la 1 septembrie 2020?
Sau poate nu suntem un stat suveran din punct de vedere monetar, deoarece conform articolului 7, paragrafele 2 şi 4 din Statutul Băncii Naţionale, banca nu poate contribui în mod direct la bugetul de stat. Deci ne-am pierdut creditul naţiunii române. Nu-i aşa, domnule Isărescu?
Recapitulăm. O naţiune suverană monetar, chiar dacă se confruntă cu un deficit bugetar, are opţiunea de a-l acoperi prin emiterea de obligaţiuni de stat, în moneda naţională şi nu este necesar niciun împrumut extern pentru compensarea acestui deficit. Încă o dată, deficitul bugetar al sectorului public este echivalent cu surplusul sectorului privat, din care, să nu uităm, fac parte şi cetăţenii, nu doar agenţii economici privaţi. Mai ţineţi minte vorba: “Dai în mine, tai în tine, dai în fabrici şi uzine”? Deci, pentru domnul Cîţu, dacă dai în deficitul bugetar, dai în sectorul particular.
