1876. Gorj. Un strigăt de copil străpunge liniștea mormântală ce s-a lăsat peste case, iar ceva se schimbă imperceptibil în ADN-ul fiecărui român. Precum la nașterea marelui nostru poet național, Mihai Eminescu, cu 26 de ani în urmă, întreg universul se alterează subtil, iar existența devine mai frumoasă.
Apoi trec anii, iar lucrurile par să revină la normal. Copiii învață, tinerii se îndrăgostesc, iar bunicile dau sfaturi și pregătesc prăjituri. Și copilul al cărui strigăt răsunase în acea zi de 19 februarie crește, și odată cu el, orizonturile i se lărgesc. În mintea sa, un val uriaș de idei și posibilități care se luptă pentru a fi auzite, o lume aparte, așa cum nu a mai văzut-o nimeni până acum. Doar el.
Pentru acest băiat, totul începe cu o vioară. Peticită, din resturi adunate de prin atelierul stăpânului său. Un exercițiu, o nevoie asurzitoare de a se exprima, de a da un corp frumosului eter ce-i zburdă-n minte. Băiatul își spune că dacă reușește să termine această vioară, poate că ideile îi vor da pace. Poate că va reuși să se gândească și la altceva. Băiatul, cu toată naivitatea sa, se înșală, iar odată construită, vioara îi bate apropouri necontenit în minte. Așa că băiatul nu are încotro și se înscrie la Școala de Arte și Meserii din Craiova, unde se spune că te-ar ajuta să dai naștere ideilor din tine.
Îl ajută, într-adevăr, însă drumul îi e greu. Băiatul crește prea mare iar Gorjul brusc îi rămâne mic, așa că el pleacă la București să creeze mai departe. Însă și Bucureștiul urmează calea Gorjului, iar băiatul, devenit un tânăr bărbat deja, decide să se aventureze către capitala tuturor artiștilor, decide să părăsească Micul Paris pentru cel Mare.
Tânărul primește o comandă. Prima sa comandă. Un bust al marelui Carol Davila. Debordează de entuziasm, mai ales fiindcă banii primiți pe lucrare îi vor plăti drumul la Paris. Bustul lui Carol Davila, însă, îi lasă un gust ușor amar tânărului sculptor. Consiliul care i-l ceruse nu este mulțumit, deoarece nasul lui Carol e prea mare, iar epoleții mult prea mici, așa că refuză să-i dea sculptorului suma stabilită, tânărul alegându-se cu doar jumătate din bani.
Nu contează. Nimic nu contează pentru că el trebuie să ajungă la Paris. Așa că își ia câteva lucruri în spinare și pornește pe jos către capitala franceză, oprindu-se întâi la Hobița pentru a-și lua la revedere de la mama sa. Urmează șederi prin Viena, rătăciri prin Elveția, precum și o pneumonie zdravănă în apropiere de Luneville, Franța.
Dar ajunge, într-un final, la Paris, unde crește necontenit, ajungând unul dintre cei mai apreciați artiști ai lumii. Astăzi e despre acel tânăr care a mers pe jos până în Franța pentru a-și vedea visul devenind realitate. Astăzi e despre Constantin Brâncuși.
Discussion about this post