Senatorul Ninel Peia, Senator de Prahova, Chestor al Senatului, membru al Comisiilor de Energie și Transporturi a adus astăzi, 29 octombrie, un omagiu memoriei celei care a fost Regina Maria a României, de la a cărei naștere, astăzi, pe 29 octombrie, s-au împlinit 150 de ani:
„Regina Maria, femeia monumentală a Neamului Românesc!
Acum 150 de ani, venea pe lume cea mai mare figură a politicii românești în secolul XX
A trăit între 29 octombrie 1875 și 18 iulie 1938. A devenit Principesă moștenitoare la 17 ani, în 1892, mamă de prinț moștenitor a 18 ani, în 1893, Regina României la 39 de ani. La 47 de ani, se încorona ca Regina României Mari.
A fost Regina României, Regina-soldat, Regina-diplomat și Soacra Balcanilor. A suportat moartea ultimului ei născut, luptele de pe front, gripa spaniolă, refugiul și privațiunile.
Ca un semn de sus. în ziua în care Ardealul se unea cu Țara Mamă, 1 decembrie 1918, Regina Maria intra în triumf în Capitală, pe calul ei favorit Jumbo. Pe Arcul de Triumf din Capitală, stau astăzi mărturie, pe lângă mențiunea luptelor eroice, efigiile Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria.
A reușit ca nimeni alta să înțeleagă rosturile diplomației Balcanilor și a încercat o alianță politico-matrimonială care se predă și astăzi în tratatele de politică, istorie și diplomație.
A clădit România Mare cărămidă cu cărămidă! A încercat să salveze Regența și a rezistat atacurilor fiului său cel mare, Carol, care a marginalizat-o!
A devenit văduvă prim moartea soțului ei, la 52 de ani, în 1927. A încercat să-și ajute nepotul, pe Regele Mihai I, Regele -copil în timpul Regenței conduse de Prințul Nicolae, al doilea născut al Reginei Maria, după ce fiul cel mare Carol renunțase la tron în 1925 și fusese scos din succesiune în 1926.
Peste ani, Majestatea Sa Regele Mihai al României își amintea povețele bunicii sale, Regina Maria a României. În însemnările ei, se găsesc referiri și la o fetiță frumoasă, inteligentă, alintată Lilibeth. Avea să ajungă la rândul ei, monumentala Regină Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
A încercat să-și sfătuiască fiul cel mare, devenit rege, a trăit succesele și dramele copiilor ei. După gustul ei, s-au amenajat Palatul Cotroceni și Castelul Pelișor.
S-a retras în Cadrilater, azi în Bulgaria, atunci în România, la Castelul Balcic. A primit din partea statului român Castelul Bran.
A părăsit această lume tristă, văduvă, sfâșiată pe interior de o boală nemiloasă, la 18 iulie 1938, la aproape 63 de ani. Trupul, conform tulburătorului ei testament, a odihnit la Curtea de Argeș, cerând ca inima să stea la Balcic. De acolo, în 1940, a fost luată și depusă la Castelul Bran.
Redactat la Tenka – Juvah, Balcic, Joi 29 iunie 1933, acesta conține un mesaj tulburător al unei adevărate fiice a Neamului Românesc:
„Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor.
Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate.
Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită.
Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori.
Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.
N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealunzgul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă.
Discussion about this post