Senatorul Ninel Peia este senator de Prahova, membru al grupului senatorial Pace! Întâi România. Este Chestor al Senatului, face parte din Comisiile de Transporturi și Energie. Este membru în Grupurile de Prietenie cu RS Vietnam, Regatul Hasemit al Iordaniei și Qatar.
Senatorul Ninel Peia a declarat:
„Există popoare pe care istoria le-a pus la încercare prin războaie devastatoare. Altele au fost lovite de foamete, de dictaturi sau de catastrofe naturale. Au existat națiuni care au trebuit să își reconstruiască orașele din ruine și să își refacă instituțiile aproape de la zero. România nu se află într-o asemenea situație. Nu trăim sub ocupație străină. Nu ieșim dintr-un război. Nu încercăm să supraviețuim unei catastrofe care să fi distrus temeliile statului. Și totuși, privind în jur, este greu să scapi de sentimentul că societatea românească poartă o oboseală profundă. Nu o oboseală fizică, ci una morală. Nu o lipsă de energie, ci o pierdere treptată a încrederii că putem construi împreună ceva durabil.
Aceasta este, poate, cea mai discretă și în același timp cea mai periculoasă criză prin care poate trece o națiune. Nu lipsa resurselor o condamnă, ci pierderea capacității de a transforma energiile existente într-un proiect comun. O țară poate avea oameni inteligenți, antreprenori curajoși, profesori dedicați, cercetători valoroși, agricultori harnici și instituții democratice funcționale, dar dacă fiecare lucrează într-o direcție diferită, rezultatul va fi întotdeauna mai mic decât suma potențialului său.
Privind România ultimelor decenii, observăm un paradox. Am reușit lucruri pe care, înainte de 1989, puțini le-ar fi considerat posibile. Am devenit membri ai NATO și ai Uniunii Europene. Economia este incomparabil mai deschisă decât în urmă cu treizeci și cinci de ani. Libertatea de exprimare, libertatea de circulație și inițiativa privată au schimbat radical viața a milioane de oameni. S-au construit autostrăzi, spitale, universități, companii românești puternice și comunități locale care arată astăzi cu totul altfel decât în anii tranziției. Toate acestea sunt realități care nu pot fi negate.
Și totuși, în ciuda acestor progrese incontestabile, persistă o întrebare pe care tot mai mulți români și-o pun, indiferent de opțiunea lor politică: de ce avem sentimentul că România înaintează mai greu decât ar putea? De ce fiecare pas înainte pare urmat de doi pași înapoi? De ce atât de multe proiecte încep cu entuziasm și se sting înainte de a produce efectele așteptate?
Poate că răspunsul nu se află doar în economie, nici doar în administrație și nici exclusiv în calitatea clasei politice. Poate că răspunsul trebuie căutat într-un fenomen mai profund, transformarea conflictului permanent într-o stare aproape firească a vieții publice.
În orice democrație matură există competiție. Este normal ca partidele să aibă programe diferite, ca ideile să se confrunte și ca alegerile să producă alternanță la putere. Democrația fără dezbatere ar deveni conformism, iar lipsa opoziției ar slăbi controlul asupra guvernării. Conflictul de idei este sănătos atunci când urmărește găsirea unor soluții mai bune.
Problema începe atunci când competiția încetează să mai fie un mijloc și devine un scop în sine. Când fiecare dezacord este transformat într-o confruntare totală. Când adversarul politic nu mai este privit ca un competitor legitim, ci ca un dușman care trebuie eliminat din spațiul public. Când fiecare schimbare de guvern este însoțită de tentația de a rescrie tot ceea ce a existat înainte, indiferent dacă era bun sau rău.
În timp, acest reflex produce un efect pe care statisticile nu îl pot măsura ușor, erodarea încrederii. Cetățenii încep să creadă că nimic nu poate dura. Funcționarii nu mai au curajul să gândească pe termen lung. Investitorii ezită. Tinerii își pun întrebarea dacă merită să își construiască viitorul aici. Instituțiile devin prudente, iar societatea se fragmentează în grupuri care comunică din ce în ce mai puțin între ele.
Adevărata bogăție a unei națiuni nu este dată doar de produsul intern brut sau de resursele naturale. Ea este dată și de nivelul de încredere dintre oameni. Încrederea este capitalul invizibil fără de care nici economia, nici administrația și nici democrația nu pot funcționa la întregul lor potențial. Ea nu apare prin decret și nu poate fi impusă prin lege. Se construiește lent, prin consecvență, prin respectarea angajamentelor și prin existența unor obiective care supraviețuiesc alternanțelor politice”
.
Discussion about this post