De obicei, când poveștile încep cu „a fost odată”, te aștepți să vezi încheierea cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.
Un combinat siderurgic la Galați trebuia să fie o poveste de succes și în cel mai dezvoltat sistem capitalist. Chiar dacă s-a creat într-un stat cu economie planificată, aportul Occidentului a fost decisiv.
Pariul din 1958, concretizat în 1966
Conducerea României comuniste în 1958 a dorit să construiască un combinat siderurgic gigant. Era nevoie de oțel, era nevoie de tablă într-o Românie ale cărei localități în marea lor majoritate erau prinse între modernismul secolului XIX, la nivel de elite și Evul Mediu la nivel de locuire și muncă pentru muncitori și țărani.
URSS, sesizând concurența pe care combinatul ar fi făcut-o combinatelor sovietice ridicate în anii 30 dar și după Al Doilea Război Mondial, prin aducerea tehnologiei din Germania nazistă înfrântă și din statele aliate cu aceasta, a refuzat să finanțeze construcția.
A fost ales orașul-port Galați pentru că era lângă Dunăre. Apa din fluviu, captată putea răci utilajele, iar fluviul putea aduce materie primă prin nave sau putea asigura plecarea produsului finit din port către țară și către lume.
Conducerea României s-a orientat spre Occident, dispus să sprijine independența României în raport cu URSS. Așa se face că în 1960, s-a săpat prima lopată de pământ. Gheorghe Gheorghiu Dej nu a mai apucat să vadă finalul construcției, murind în 1965. Combinatul putea începe să producă în 1966
Perioada 1966-1990, micul oraș din marele oraș
În statistici, Combinatul Siderurgic Galați avea 1600 hectare, 4 laminoare și 6 furnale până în 1981, la 15 ani de la începutul lucrărilor. 50 000 angajați intrau și ieșeau de pe porțile combinatului. Vapoarele transportau producția pe Dunăre și Marea Neagră, atât în România cât și spre marile state ale lumii.
Chiar sovieticii recunoșteau că în perioada sa de maximă producție, Combinatul de la Galați era al doilea combinat din CAER (Blocul de Est) ca productivitate.
Declinul timp de 11 ani (1990-2001)
Timp de 11 ani, pe măsură ce piețele și sistemele economice se schimbau, Sidex (numele din tranziție al Combinatului) producea. De la 50 000 angajați, mai erau 27 000 angajați. Producția de la Sidex reprezenta 5% din PIB-ul României. 25% din economia românească era conectată de producția Sidex. Numai că erau cel puțin 1400 firme „căpușă” care obligau Combinatul să vândă producția sub prețul de producție (statul încerca să amortizeze pierderile). Firmele vindeau mult mai scump, dar Combinatul nu vedea niciun ban în plus față de ce se prevăzuse.
În 2001, situația devenise grea și Guvernul Năstase a decis să vândă combinatul. Indianul Lakshmi Mittal ale cărui relații mergeau până la șeful Guvernului de la Londra, laburistul Tony Blair (care a condus în 1997-2007) a reușit să cumpere combinatul cu 77 milioane euro, foarte puțin în raport cu cât valorau activele combinatului, adică 250 milioane euro. El a plătit doar 25 milioane euro, așteptând ca statul să scoată Combinatul din litigiile de dinaintea privatizării. 3 miliarde lei a primit Mittal de la Guvernul României. Restul de bani nu i-a mai dat, promițând că va investi.
60 milioane euro a fost profitul din 2002. 4500 angajați au mai fost disponibilizați. Până în 2014, Combinatul a pierdut constant. Primele 4 furnale au fost dezafectate până în 2014. În 2014, a fost dezafectat furnalul 6, construit în 1981.
Eșecul major al anului 2019
Intră în scenă Sanjeev Gupta. Acesta, în iulie 2019 primește acceptul să preia Combinatul Arcelor Mittal. De la 23 000 angajați, combinatul a avut în ultima perioadă de existență 7000 de angajați. Devenit ulterior, Liberty Steel, combinatul a fost preluat. Mittal a depus 100 milioane euro într-un cont de garanție de tip „escrow”. Sanjeev Gupta venise cu ideea unei oțelării care să scoată anua 3 tone de oțel. Eximbank a oferit un ajutor de 750 milioane lei.
Combinatul a funcționat cu un singur furnal, furnalul 5 până în 2023. Sunt așadar 3 ani de când povestea oțelului românesc nu se mai scrie la Galați. 50 000 angajați până în 1990, considerând că o familie are în medie 4 membri, înseamă că de slujba acestor angajați depindeau viețile a cel puțin 150 000 oameni la Galați. Județul Galați avea în 2019, 629 859 locuitori (649 880 locuitori în 1992), iar municipiul Galați avea 305 386 locuitori (326 141 locuitori în 1992). Deci, pentru aproximativ jumătate dintre locuitorii din municipiul Galați, combinatul era o parte din viața lor.
Așadar, povestea oțelului gălățean a rămas în cărțile de istorie a economiei naționale, la capitolul dezastrele tranziției și incompetenței politicienilor români. Să nu mai vorbim de interesele străinilor care au găsit „portițele” pentru a reuși să influențeze deciziile politicienilor români. Evident, asta, pe suferințele românilor.
Discussion about this post