Pluteam. Valurile mă legănau încet. Să fac pluta a fost mereu o provocare – oare unde o să mă poarte apa? Când mă ridic, o să mai fiu aici sau o să fi ajuns departe?
Cam astea erau gândurile ce-mi treceau prin cap și de data asta. Ascultam cum lumea se îndepărtează încet-încet, și dintr-odată, am simțit cum se prinde ceva de piciorul meu stâng.
E o algă, mi-am spus, mișcând ușor din degete, încercând să scap de ea. Dar cu cât mișcam mai tare, alga parcă se agăța mai strâns de mine. Și cu cât mișcam mai mult, cu atât deveneam mai convinsă că alga asta e tare stranie. Parcă-i prea groasă să fie algă, și nici n-are aspectul ăla alunecos, maleabil al algelor. Am zis că în sfârșit m-o fi prins monstrul din adâncuri și că în jurul piciorului meu se înfășoară de fapt niște tentacule care mă vor trage sub apă chiar acum.
Care-mi vor fura aerul prețios și-mi vor umple plămânii cu apă. Într-o ultimă încercare disperată de a mă elibera, mi-am rupt pluta în mii de bucăți mici și am revenit la poziție verticală. Am privit în jur – oamenii nu înotau disperați să scape de bestie și eram doar la câțiva pași de mal. Ce straniu, mi-am zis, cine știa că astfel de monștrii maritimi își fac veacul atât de aproape?
Mirată, am băgat o mână în apă, și am desprins tentaculele monstrului de piciorul meu. Am ridicat mâna în aer și am privit monstrul cu atenție. Era alb, lucios și pe el scria mare H&M. Ce chestie, am auzit că ne cuceresc marii producători, dar chiar așa…
Pe litoralul românesc, sunt foarte mulți monștrii. Nu toți de la H&M. Pe mulți scrie Ciucaș sau Tuborg. Unii dintre ei au chiar tricolorul pictat pe burtă și unii obișnuiau s-adăpostească o shaorma. Pe lângă ăștia, mai sunt și monstruleții mai simpli. Mici, subțiri și transparenți. Și ei de plastic, dar un plastic din ăla mai neajutorat, care îți mângăie piciorul în zbor când bate vântul.
Pe litoralul românesc, avem și coșuri de gunoi. Chiar pe plajă. Din astea, ecologice – unele pentru plastic, unele pentru hârtie și unele pentru sticle. Păi la atâtea opțiuni, e lesne de înțeles de ce omul mai degrabă aruncă pe jos, nu? Eu de unde să știu dacă doza mea de Tuborg intră la plastic sau la sticlă? Că doar hârtie n-o fi.
Și-n plus, e greu. Abia ai terminat o porție mare de hamsii. Cine mai are putere să se ridice să ducă ambalajul la coș? Lasă-l acolo, că l-o strânge cineva.
Nu știu cine-i acest cineva care trebuia să strângă după noi, dar n-a mai venit de mult timp. Nu-și prea face treaba, doar uite în ce mizerie trăim. În fiecare pădure, în fiecare loc verde, pe absolut fiecare plajă. Nu vreau să vă îngrijorez, dar de la un timp mă tot întreb – dacă acest cineva nu mai vine? Poate a uitat, poate-l doare burta.
Ce facem, strângem noi sau așteptăm ca monstrul să ne fure tot aerul?
Discussion about this post