Dau drumul la muzică și îmi scot o carte din geantă. Mă apuc să citesc, dar nu mă pot concentra, pentru că mă bate cizma. Durerea e insuportabilă și ochii îmi tot sar pe pagină, citesc de cinci ori același pasaj până să mă prind ce vrea să spună. Mă uit în jur. Autobuzul se golește și mai rămânem o mână de oameni. Pe cealaltă parte, stă o femeie cu o pălărie neagră care îi strivește părul strâns, nespălat. Mă uit atent la femeia asta. Brusc, povestioarele din carte sunt plictisitoare. E îmbrăcată în negru din cap până-n tălpi, ca mine. Fustă strâmtă, mă întreb dacă vine de la birou. Coboară înaintea mea? Eu merg chiar la capăt, la Romană.
Se tot uită pe geam și se foiește, ca și când ar fi într-o situație neplăcută. Ce știu eu, poate chiar e. Sistematic, continuă să-și atingă fața, își pipăie obrajii, de parcă ar vrea să se asigure că arată la fel ca atunci când a plecat de acasă. Da, stai liniștită, arăți la fel. Cred. Ce-i drept, nu te-am văzut plecând de-acasă. Când nu-și atinge fața, își linge buzele și se strâmbă, iar și iar. Poate nu-și amintește că abia a făcut asta. Le mușcă ușor, își trece limba peste ele și se bosumflă, ca un copil. Eu mă uit fix la ea, în timp ce muzica se aude tare în căști. Nici nu mai știu ce ascult, ceva underground. Femeia din fața mea se încruntă, nu la mine, așa în general. Oare vrea să plângă? Poate că o stânjenesc mai mult decât îmi dau seama. Știe că o privesc, dar nu poate fi sigură, pentru că nu se întoarce înspre mine în totalitate, ci mă spionează pe furiș, cu un ochi, așa că nu știe dacă eu chiar mă uit la ea, sau dacă e doar o iluzie și eu mă uit în gol, sau pe geam. Oare din cauza mea vrea să plângă?
Poate că s-a certat cu prietenul. Încearcă să uite și eu îi tot amintesc. Poate au supărat-o copiii. Adolescenți. Sau n-o avea copii? Nu, acum că mă gândesc mai bine, nu cred că are. Atunci iubitul. Sau poate cineva din familie. O avea o mamă bolnavă, de care are singură grijă, care o cicălește mereu. Poate o roade grija că va rămâne fată bătrână, așa cum zice maică-sa. Poate de vină e sora, și nu mama. Soră-sa mai tânără care a plecat la optișpe ani de acasă cu primul bărbat pe care l-a găsit și de-atunci e mereu în scandal cu femeia asta din autobuz, care nu înțelege cu ce a greșit, că doar nu e vina ei că n-a putut să plece de-acasă, nu? Sau n-o fi plecat așa, ca bezmetica în lume, dar poate că vrea mereu bani.
Și uite că femeia din autobuz își rearanjează fața chiar acum, și îmi dau seama că n-a fost niciodată pe punctul de a plânge. Am greșit eu. Autobuzul merge înainte.
Autor: Izabela Stănescu
