Un lucru ce devine din ce în ce mai evident pe zi ce trece e că în aceste vremuri de criză, vedem care dintre liderii noștri de stat au tăria de caracter și curajul de a-și ghida țara către victorie. Ne aflăm, din multe puncte de vedere, într-un război, atât cu virusul, cât și cu cei ce ne-ar vedea îngenuncheați și jefuiți de drepturile noastre cele mai de bază.
Avem fel de fel de lideri în jurul nostru. Donald Trump ar fi un exemplu de lider care refuză să plece capul, chiar și în momente de criză. Acesta a declarat recent că are de gând să deschidă țara în două săptămâni indiferent de ce fac restul, argumentând că preferă ca SUA să-și asume un risc, iar economia națională să supraviețuiască, decât să se ascundă fiecare în căsuța lui și să vadă cum moare economia, și împreună cu ea, și țara.
Însă nu mulți lideri au exprimat atitudini similare. Italia, Canada, Marea Britanie, și da, chiar și iubita noastră Românie, au ales să îngenuncheze, să accepte ca drepturile să le fie luate, iar economia și bunăstarea țării călcate în picioare, toate pe fondul unei crize perfect orchestrate de mass-media.
Iar asta pentru că tăria, precum și slăbiciunea, unei națiuni se trage de la oamenii de sus, de la lideri, președinți, guverne și premieri. Cu oameni de stat slabi, nu vei câștiga niciodată vreun război.
Un lider adevărat trebuie să fie calm, nu să se lase terorizat de o panică trecătoare. În bătălia de la Marengo, Napoleon Bonaparte a refuzat să-și piardă cumpătul când armata sa a fost obligată să se retragă. Winston Churchill, pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial a dat dovadă de aceiași nervi de oțel.
Un lider adevărat știe să-și convingă soldații (sau în cazul nostru, poporul) că nu sunt învinși, chiar dacă așa se simt. Un astfel de lider a fost faimosul general american George S. Patton, tot în Al Doilea Război Mondial.
Un lider adevărat trebuie să înțeleagă nevoile poporului și să știe să lupte pentru ele, chiar când poporul însuși nu îndrăznește. Iuliu Cezar, Winston Churchill, Alexandru cel Mare, Napoleon – toți făceau parte din pătura superioară a societății, dar totuși înțelegeau omul de rând la perfecție, iar asta i-a ajutat să câștige războiul.
Un lider adevărat are nevoie de îndârjire. Toți liderii militari din lume trăiau zi de zi cu teama de a-și vedea țara prăbușindu-se, și totuși găseau undeva ambiția și curajul de a merge mai departe. Ăsta da cuvânt cheie.
Un lider adevărat dă dovadă de curaj, nu își asuprește țara pentru că „așa fac și ceilalți”. România, de exemplu, în actuala criză, a copiat mot-a-mot reglementările și ordonanțele vecinilor noștri vestici. Un lider bun nu copiază, deoarece nu are nevoie. Tocmai invers, un lider adevărat știe când e momentul să rupă lanțul și nu pune niciodată în pericol independența și democrația pentru care ne-am zbătut atât.
Cu alte cuvinte, din istorie vedem că un lider adevărat este un strateg desăvârșit și de foarte multe ori, un militar iscusit. Un om caracterizat de curaj, simț al datoriei, tărie de caracter și inteligență, nu de lașitate, cu coloana coroiată de la aplecat și lins bocancii altora, așa cum sunt liderii noștri astăzi.
Cu un om laș în frunte, țara noastră va pierde. Nu e vorba de politică aici sau de antipatii personale, ci de niște simple lecții cât se poate de clare ale istoriei.
România anului 2020 are nevoie de un militar adevărat. România în aceste vremuri de criză are nevoie de un General care s-o ghideze către victorie. Iar acel General, pentru noi, poate fi unul singur – Generalul Mircea Chelaru.
Un om care nu a ezitat să-și apere țara, să se opună sau să critice măsurile pe care nu le considera corecte, chiar dacă asta, în timp, i-a câștigat mulți inamici. Un bărbat care astăzi e printre puținii care încă înțeleg ce e aia naționalism și dragoste de țară.
Ba mai mult, un lider care știe ce înseamnă mândria de țară. Pentru că de iubit, o putem iubi mulți, dar ne trebuie un om care să-și poată pună încrederea în soarta României.
„În jurul nostru bate crivățul,” spunea cândva Generalul Chelaru. „Se fac poduri peste România, iar noi ne batem între noi ca idioții.”
Adevărat atunci, însă și mai adevărat acum. Astăzi, când societate românească a reușit (ca întotdeauna) să se fragmenteze și să sară unul la jugulara celuilalt, în loc să se unească și să lupte împreună. Nu stând în case, nu acceptând ca drepturile să le fie furate pentru că și premierul Italiei sau al Franței este prea laș ca să-și apere țara.
Fie că ne place au ba, am fost chemați la luptă. Nu într-un an, nu în vreo altă generație. Astăzi. Acum. Virusul acesta, și toată panica generată, ne macină acum. Și fie identificăm cât de curând liderul care ne va conduce la victorie, fie ne resemnăm să murim în acest crivăț.
Discussion about this post