Pe Constantin Brâncuși l-am întâlnit într-o excursie cu școala la Târgul Jiu, prin clasa a doua, când am fost duși să vedem „Coloana fără sfârșit” și „Poarta sărutului”. Sigur, nu înțelegeam noi pe-atunci cine e acest Brâncuși și îi acordam, drept urmare, un interes minim. Doar unul din multele lucruri pe care trebuia să le învățăm în școală. Nu știam pe-atunci că Brâncuși a sculptat însuși pulsul neamului românesc. Nu știam că era un om cu o viziune unică, care vedea frumosul într-un fel cum nimeni altcineva nu-l mai văzuse până atunci.
Pe Constantin Brâncuși l-am mai întâlnit de multe ori de la acea vizită din copilărie. L-am întâlnit în muzee și-n citate intelectuale pe rețelele de socializare. L-am întâlnit în cărți și vorbit cu mult respect de necunoscuți și l-am recunoscut ca pe un liant al românilor de pretutindeni. Cu toții-l recunosc pe Brâncuși ca o moștenire comună, un motiv de mândrie al poporului român și un exemplu de urmat în orice domeniu.
Constantin Brâncuși nu a avut o viață ușoară, bătut de tată și de frații mai mari, menit să fie preot încă din tinerețe și să se așeze la casa lui, a știut ce să caute, când să stea și să asculte, dar și mai important, a știut când să plece pe cont propriu într-un drum al creației care nu a fost ușor, dar care a dat lumii unele din cele mai frumoase obiecte de artă moderne.
Și dintre toate lucrurile frumoase pe care le-a cioplit Brâncuși și le-a lăsat moștenire acestui neam, pe mine mereu m-a impresionat „Masa Tăcerii”, atât de simplă la prima vedere, atât de plăcută ochiului prin simetria sa. Întotdeauna mi-am închipuit, așezați în jurul ei, niște jucători de cărți. Poate de poker. În liniște perfectă, studiindu-și adversarii și planificând mișcarea următoare.
Iar apoi, am uitat această imagine și am văzut alta, iar apoi alta, fiindcă tăcerea e eternă – o sursă de inspirație și de posibilități nemărginite. Tăcerea, în felul ei, e o înțelepciune și o mană cerească, un prilej de vindecare și o platoșă care să-ți ascundă cele mai fragile cotloane ale sufletului.
Mă întreb uneori la ce s-a gândit Constantin Brâncuși când a făcut Masa Tăcerii, dar n-am îndrăznit niciodată să mă interesez, de frică să nu găsesc în drumul meu răspunsul. Nu mi-ar plăcea unul definitiv și cred că nici sculptorului nu i-ar fi plăcut. În viziunea mea, Constantin Brâncuși ne-ar fi încurajat pe fiecare să vedem unic, prin prisma sentimentelor și gândurilor unice nouă. Mereu am simțit că deși o emblemă pentru un popor întreg, Brâncuși e un îndemn către individualitate.
De-aceea, poate, am simțit să rup tradiția acestor scrisori, adresate până acum poeților și scriitorilor români, către care am avut mereu o recunoștință profundă, pentru că ne-au scris ritmul sufletului. Iar Brâncuși, el a modelat acel ritm, „ritmurile universului” cum spunea el, și pentru asta merită măcar un mulțumesc, cred eu.
Discussion about this post