“Potrivit surselor noastre, care ne-au înlesnit publicarea pe cristoiublog.ro a ştirii din Culisele întîlnirii de la Vila Lac, reuniunea liderilor PNL a fost convocată de Klaus Iohannis, în calitate de Staroste al Partidului, pentru a impune un soi de pax cotroceniana în formaţiunea care se pregăteşte deja de două valuri de alegeri. Mai mult ca sigur, dînd curs unei tradiţii de supuşenie în partidele prezidenţiale postdecembriste, ciorovăielile între cele două grupări deja cristalizate din partid – a lui Ludovic Orban şi a lui Rareş Bogdan – vor înceta în spaţiul public. Asta nu înseamnă că resorturile controverselor vor dispărea ca prin farmec. Unul dintre acestea îl constituie nemulţumirea Grupării Rareş Bogdan faţă de felul în care tratează Ludovic Orban partidul. Fel pe care l-ar defini perfect expresia populară, cu fundul. E limpede şi unui ageamiu că, deşi preşedinte al PNL, Ludovic Orban duce o politică pe cont propriu ca premier, fără a ţine cont de organismele de conducere colectivă ale partidului. Acest adevăr se dezvăluie în politica de cadre la nivel guvernamental. De la instalarea din noiembrie 2019, ca urmare a unei Operaţii aparţinînd Camarilei generalilor de la Cotroceni, guvernul a fost populat cu frizeri, spălători de vase, cameriste, lenjerese, felceri şi maseori. Realitatea îşi are cauza în politica de mic bacşiş a lui Ludovic Orban. Om de petreceri, Ludovic Orban a împărţit în dreapta şi-n stînga pe vremea cînd era mic promisiuni de promovare cînd va ajunge el mare. Şi acum, băiat gigea, îşi ţine promisiunile. Dacă adăugăm concentrarea puterii în mîinile unui cerc de consilieri promovaţi exclusiv de către Ludovic Orban, ceva asemănător puterii deţinute în Imperiul Otoman de bărbierul, de bucătarul, de Păzitorul Turbanului, de Cel care îi duce scaunul pentru picioare Măritului Padişah, avem imaginea frustrării majore a liderilor PNL, care se văd excluşi de la deciziile Guvernului odată cu neglijarea partidului de către premier în favoarea funcţionarilor guvernamentali promovaţi de el pe sprînceană.
Desigur, revolta grupării Rareş Bogdan faţă de neglijarea partidului de către Ludovic Orban izvorăşte din lupta pentru putere în partid şi în stat. Atenţia acordată Partidului de premier, consultarea organelor colective de conducere ale partidului înaintea unor decizii semnificative înseamnă a da şi liderilor care n-au funcţii guvernamentale putere în stat.
Deşi ivită din nevoia de putere, nemulţumirea Grupării Rareş Bogdan e întemeiată din perspectiva bunei guvernări. Altfel spus, ruperea Guvernului de partid duce în chip automat la slăbiciunea actului de guvernare. Cîtă vreme liderii PNL habar n-au de deciziile luate de Guvern în chestiuni majore de administrare a ţării, susţinerea populară a deciziilor e improbabilă. Aparatul de partid trimite tot mai mult la aparatul de partid de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Deciziile sînt străine aparatului, membrilor de partid, care n-au nici un entuziasm în a le apăra.
Tema relaţiei dintre Guvern şi partid după cucerirea puterii nu e nouă în istoria României. Nae Ionescu s-a aflat prin Cuvîntul în prima linie a bătăliei pentru venirea la putere a PNŢ. După strălucita victorie electorală din 1928 a ţărăniştilor (77,76 la sută din voturi, o cifră record pentru perioada interbelică) Nae Ionescu începe să se depărteze treptat treptat de PNŢ. Criticile sale devin tot mai dese şi tot mai sîcîitoare pentru Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului de miniştri. Alături de nemulţumirea faţă de absenţa unei despărţiri revoluţionare de trecutul dominat de PNL, de măsurile luate împotriva presei, relaţia Guvernului cu Partidul şi cu Parlamentul a fost unul dintre motivele despărţirii lui Nae Ionescu de Iuliu Maniu. Comentariul Sfatul parlamentar! din Cuvîntul, 2 noiembrie 1929, denunţă deja o realitate:
‘Eroarea fundamentală a actualului regim a fost că guvernul a pierdut contactul cu partidul şi cu Parlamentul. Guvernul s-a considerat deţinător al unei plenipotenţe, mărginită numai de program, şi a crezut că poate exercita această plenipotenţă cu ignorarea completă a tuturor indicaţiilor pe care masa, mai plastică, a partidului şi a Parlamentului I le-ar fi putut pune la îndemînă. Numai aşa se explică rigiditatea, inutilă şi nejustificată nici măcar în drept, a unora dintre miniştri faţă de cererile uneori perfect îndreptăţite ale partidului, precum şi neglijarea acestuia din urmă în toate împrejurările în care era vorba de hotărîri însemnate. (…)
Iată prin urmare, că, aşa cum s-a procedat, guvern şi partid s-au ţinut separate. De unde a ieşit, pe deoparte, o slăbiciune pentru Guvern, care pierdut cel mai preşios al său izvor de inspiraţie – viaţa partidului- iar pe de alta, o lipsă de solidarizare a partidului cu actele şi viaţa guvernului.‘
Semnul limpede al ruperii Guvernului de partid e văzut de Nae Ionescu în atitudinea Guvernului faţă de grupul ţărănist din Parlament:
‘Din aceste consideraţii urmează: întîi, necesitatea unui contact permanent între guvern şi partid, tocmai pentru a se şti în fiecare moment ce e programul; iar în al doilea rînd, transformarea guvernului într-un simplu instrument de execuţie a intenţiunilor, indicaţiilor şi iniţiativei partidului. Asta însemnează un regim de mase.
Ce s-a întîmplat la noi? Prin faptul trecerii tuturor conducătorilor în guvern, acesta şi-a închipuit că se poate identifica el cu partidul – ceea ce e fundamental fals – şi nu are nevoie de nici o altă indicaţie decît cea a programului – ceea ce, după cum am arătat, e tot aşa de fundamental fals.
De aici a urmat inversarea raporturilor normale; adică: ignorarea completă a partidului, pe de o parte; transformarea Parlamentului într-un simplu aparat de înregistrare a iniţiativelor guvernului, pe de alta. Şi am ajuns astfel în situaţia paradoxală şi absolut inadmisibilă că parlamentul unui partid de mase nu se deosebeşte întru nimic, în rosturile şi funcţiunile lui, de parlamentul vechiului regim liberal sau averescan.
Era fatal să se ajungă aci; şi era fatal să se facă şi greşeli, de îndată ce guvernului îi lipsea baza normală de inspiraţie – contactul cu partidul.’ (Nae Ionescu, De unde izvorăşte autoritatea, Cuvîntul, 6 noiembrie 1929)
Dictatura Guvernului asupra Parlamentului îşi găseşte expresia în supuşenia umilă a parlamentarilor ţărăninişti faţă de faptele şi vorbele guvernului:
‘Se discută de cîteva zile deja, în Cameră, proiectul de răspuns la Mesagiul Tronului. Această împrejurare a fost întotdeauna, de cînd există regimul parlamentar, prilejul în care s-a pus problema politicei guvernului.
Mărturisesc că am avut o surpriză. Spre deosebire de culoarele Camerii, unde toată lumea tună şi fulgeră împotriva guvernului, sau cel puţin a unei părţi din guvern, la tribună, toţi oratorii devin de o drăgălăşenie şi de o fericire înduioşătoare. Ceea ce face ca, în loc să asistăm la o demnă şi rodnică cercetare a activităţii regimului actual – să ni se servească sosurile sleite ale unei dubioase imnologii.
E adevărat că, la această penibilă situaţie, contribuie şi susceptibilitatea irascibilă a cabinetului. Membrii ministerului Maniu sînt, toţi coborîtori din zei. Ei nu greşesc niciodată. De aceea nici nu suportă critică. Sub nici o formă. De douăzeci de ori să spui unuia că e mai mare decît Cromwell sau Richeliu, sau Colbert; dacă te-a împins păcatul să crezi, a douăzeci şi una oară, că are un… defect de croială la surtuc, eşti un om pierdut; sau cel puţin un duşman al naţiei, care trebuie sugrumat cu orice preţ. Cum vreţi, dară, să îndrăznească un biet parlamentar să spună deschis ceea ce crede, ce a văzut şi ce ştie? Se mulţumeşte şi el cu ce poate spune… la bufetul Camerei. Şi toată lumea e mulţumită.’ (Nae Ionescu, Mulţumirea generală, în Cuvîntul din1 decembrie 1929)
Din cîte se vede, realităţi din perioada interbelică întîlnite şi în perioada postdecembristă.
Lucru normal.
Politicienii sînt aceeaşi.
Români, adică”.
Discussion about this post