Nu știm cine suntem. Dar nu suntem cine părem a fi. Stăm pitiți în spatele unor citate drăguțe, spuse cel mai probabil de un individ mort demult, pe care nu l-am putea identifica nici să vrem. Ne deghizăm cu fel de fel de filtre magice care să ne șteargă ridurile și celelalte „imperfecțiuni”, să dea mai mult volum părului și mai multă lumină camerei în care ne aflăm, și cel mai important, să ne facă să părem fericiți.
Postăm statusuri în mii de culori cât mai țipătoare, ca să camuflăm nuanța călduță de bej-spre-gri în care ne ducem de fapt majoritatea vieții.
Avem grijă să nu postăm exagerat, doar nu vrem să rămână cineva cu impresia că nu am avea altceva mai bun de făcut. Împărtășim frânturi alese cu mare grijă din viețile noastre, care să arate lumii cât de bine ne simțim noi în acest moment. Nu vorbim despre durerile de spate ce ne apasă parcă zilnic puțin mai mult. Nu vorbim despre problemele financiare care ne întunecă nopțile sau despre monotonia relației în care ne-am împotmolit. Nu se cade. Partenerul, și el cu o viață la fel de pseudo-colorată ca a noastră, e bun de ținut doar pentru momentele speciale, cum ar fi concediul sau piesa de teatru la care mergem o dată pe an, în mod simbolic. Atunci, el își ia, preț de douăzeci de secunde, un zâmbet larg, iar ochii lui mimează cât de fericit e alături de noi. E o iluzie la care muncește la fel de mult ca și noi, doar are și el viața lui virtuală, și nu ar vrea să lase impresia că totul nu e chiar așa de minunat.
Ne calculăm prezența pe rețelele de socializare astfel încât să nu ni se audă prea tare țipătul de singurătate. Lansăm mesaje criptice, în speranța că cineva (poate chiar o persoană anume) ne va auzi și va răspunde, fără ca totuși să atragă atenția asupra nevoii noastre atât de înjositoare de a comunica cu altcineva.
Ne-ar plăcea să fim văzuți, dar dacă nu suntem, asta nu e deloc o problemă. Ne putem preface cu ușurință că de fapt, strigătul nostru nu era un strigăt, ci doar un gând rupt la întâmplare din existența noastră idilică.
Nu ne-a auzit nimeni, deci nu ne-am făcut de râs. Totul e bine, ne repetăm noi, privind în oglinda aparatului, pregătind fizionomia feței pentru următorul selfie.
Zâmbiți, vă rog!
Discussion about this post