Nu trece zi de 30 octombrie în care să nu îmi fie frig. Nu pot să nu mă gândesc că a mai trecut încă un an, că suntem și astăzi tot singuri și că oamenii ăia, frații și surorile noastre, prietenii, iubiții, tot plecați dintre noi. Mă bântuie gândul că nu e cinstit ce s-a întâmplat, că n-ar fi trebuit să se întâmple, că e vreun coșmar din care nu ni se dă voie să ne trezim.
Toată lumea își amintește ce făcea în seara aia, cam cum își amintesc americanii ce făceau când au căzut turnurile. Tot așa, Colectiv n-a fost doar o tragedie, a fost ceva atât de îngrozitor încât pur și simplu refuzai să crezi că se întâmplă. Priveam la televizor și-mi spuneam „nu se poate. Oamenii ăștia nu sunt acolo, e doar o greșeală, o neînțelegere”. Dar uite că nu era o neînțelegere, nu era un vis urât.
Cu timpul, am învățat să acceptăm această nouă realitate cenușie, această viață post-Colectiv în care nu poți ieși în oraș fără să te gândești că seara asta ți-ar putea fi ultima. Avem cu toții în minte o listă, la care nu ne place să ne gândim, dar ea e acolo, ascunsă. E o listă cu toate cluburile pe care le frecventăm. E o listă pe care am trecut, cu un creion gri un „da” sau un „nu” în fața Expiratului, în fața Controlului, în fața fiecăruia. De-aici, parcă am avea o șansă să ieșim, în caz de ceva. De-aici, în schimb, nu.
În engleză, există vorba asta cu „count your blessings” și tot așa, am început să număr concertele de la care am plecat cu bine. Îmi amintește că orice alte supărări aș avea în viață, măcar sunt vie. Mi se pare c-ar trebui cu toții să ne amintim că ni s-a dat o șansă la viață, iar că alții n-au fost la fel de norocoși, din păcate.
Și mă tot gândesc că ăsta n-ar trebui să fie un „noroc”. Ar trebui să fie subînțeles că te și întorci de la concert. Mă gândesc întruna că și oamenii ăia aveau planuri pentru a doua zi, se bucurau să meargă la concert, abia așteptau să-și audă trupa preferată live.
Și la urma urmei, așa și ar trebui să fie, ar trebui să poți să mergi la un concert fără teama că nu mai ieși de-acolo, fără să-l privești ca pe un risc. Dar nu se poate. Nu sunt într-atât de naivă să spun că vai, doar la noi se poate. Iubesc enorm muzica și am fost la destule concerte „underground” în afară ca să știu că replica asta e doar praf în ochi, o metodă dibace de a agita mulțimea. Adevărul e că poți la fel de ușor să mori în Italia sau în Anglia sau în Franța. Desigur, asta nu-i o scuză, arată doar că situația e mai gravă decât credem noi. Se tot spune că doar în România, dar nu e doar în România. Și da, e vina unui stat corupt, a unui grup mic de oameni puternici, care nu e deloc interesat de restul, pentru care viețile noastre nu contează.
Pentru mine, 30 octombrie e o zi în care să amintim întregii lumi că ba da, viețile noastre contează. Că viețile celor care au căzut în acea noapte oribilă contează și că noi nu mai avem de gând să pătimim din indiferența eșalonului înalt. 30 octombrie e o zi de doliu, de scrum, dar și de speranță – speranța că poate copiii noștri vor putea merge să-și asculte trupele preferate fără teama că nu se mai întorc.
Discussion about this post