Străbătând vara pădurile de munte auzim deseori un cântec melodios, fin, terminat cu un sunet care s-ar putea transcrie cu un „tsiiit” de tonalitate înaltă. Îl auzim chiar până seara târziu, după ce aprope s-a întunecat, dar cântărețul este mai greu de observat. Cu oarecare răbdare îl putem totuși vedea. Este măcăleandrul sau gușa roșie, nu mai mare decât o vrabie, dar mai zvelt, cu partea de deasupra corpului, aripile și coada cafeniu – verzui, cu laturile capului, gâtul și pieptul ruginii, cu burta albicioasă.
Trăiește de obicei în tufărișuri și subarborete dese, dar atunci când cântă masculii stau adesea pe o creangă mai înaltă sau pe un vârf de copac. Cuibul măcăleandrului este bine ascuns de baza unei tufe. Păsările clocesc de două ori pe an, prima dată în aprilie, a doua oară în iunie. În cuib se află câte 5 – 7 ouă care pe un fond albicios au numeroase pete mici, roșcate; uneori acestea sunt concentrate sub forma unui brâu inelar situat aproape de capătul bont al oului. Păsările tinere nu seamănă deloc cu adulții, de parcă ar fi altă specie. Ei sunt maronii pe spate, cu numeroase pete de un cafeniu închis, iar pe partea de dedesubt au o culoare cafeniu – albicioasă, cu împestrițări transversale mai întunecate.
Majoritatea măcălendrilor sunt migratori, dar unele exemplare rămân la noi peste iarnă, mai ales la câmpie, deseori ies în parcuri și grădini. De la munte pleacă toți, în lun aoctombrie. Măcăleandrul se hrănește mai ales cu insecte, dar și cu viermi, melcișori, iar toamna consumă de plăcere bobițe de soc. Iarna, de nevoie, mănâncă și semințe, câteodată vizitând hrănitoarea pe care unii dintre oameni o pun în grădină sau în fața ferestrei, cu mâncare pentru pițigoi sau alte păsărele.
Iarna, de nevoie, mănâncă și semințe, câteodată vizitând hrănitoarea pe care unii dintre oameni o pun în grădină sau în fața ferestrei, cu mâncare pentru pițigoi sau alte păsărele.
Discussion about this post