În România, eforturile de combatere a crizei poluării cu plastic sunt mai degrabă minore, fragmentate, și ignoră, în general, consecințele extrem de nocive pe care atât noi, cât și mediul înconjurător, trebuie să le suportăm zi de zi.
Potrivit unor estimări ale Băncii Mondiale, cantitatea de deșeuri generate la nivel global va crește de la 2010 milioane de tone în 2016 la 3400 milioane de tone în 2050. Este de la sine înțeles că sistemele de reciclare nu pot să țină pasul cu acest volum uriaș. Însă ce se întâmplă cu deșeurile din plastic colectate, dar nereciclate, în ultimă instanță? În nicio țară nu se reciclează eficient toate ambalajele din plastic, așa că, în mare parte, acest material „cu valoare redusă” e aruncat la gropile de gunoi, ars în incineratoare care emit gaze cu efect de seră și poluanți în aer, sau e abandonat în mod neglijent. Covârșitoarea majoritate a întregului plastic produs vreodată la nivel mondial a fost răspândită în mediul înconjurător – 12% din plastic a fost incinerat și 70% dus la gropile de gunoi sau aruncat direct în natură.
Pentru a ieși din cercul vicios al unei economii încă liniare, a limita epuizarea resurselor și a reduce deșeurile generate, a fost lansat, la nivelul Uniunii Europene, conceptul de economie circulară, adică extinderea ciclului de viață al unui produs prin reutilizarea, repararea și reciclarea părților componente, pentru a atinge idealul de „zero deșeuri.” Această inițiativă este reprezentată de Directiva cadru privind gestionarea deșeurilor, care impune statelor membre să atingă anumite ținte de reciclare a deșeurilor, și anume 50% în 2020, 55% până în 2025, 60% până în 2030 și 65% până în 2035., arată cei de la Greenpace.
Da, foarte bună inițiativa, dar oare va reuși România să se conformeze la aceste standarde? Fiți pe fază, în următorul articol din seria gunoaielor vom arăta starea stocării deșeurilor din țară și cum am avansat până acum. Dar vă dau un indiciu: am putea sta mult mai bine.
Discussion about this post