Renumita orchestra Tonhalle din Zurich, dirijată de maestrul estonian Paavo Jārvi, a concertat marţi seara, de la ora 20:00, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Programul concertului a inclus Preludiul din opera Oedip de George Enescu, cel de-al Doilea concert în sol minor pentru violoncel şi orchestră opus 126 de Dmitri Şostakovici şi Simfonia a doua în mi minor op. 27 de Serghei Rahmaninov.Solista serii a fost violoncelista americană Allisa Weilerstein.
***
În stagiunea 2024-2025, Alisa Weilerstein a susţinut o serie de concerte alături de orchestre renumite precum Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Regală Concertgebouw, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze, Gewandhausorchester şi Orchestra Simfonică din Montreal. Artista a colaborat cu dirijori de calibru mondial precum Gustavo Dudamel, Lahav Shani, Alan Gilbert, Franz Welser-Măst şi Rafael Payare.
De asemenea, a susţinut premiere mondiale ale unor noi concerte, semnate de Thomas Larcher (alături de Orchestra Filarmonică din New York), Richard Blackford (cu Orchestra Filarmonică Cehă) şi Gabriela Ortiz (împreună cu Orchestra Filarmonică din Los Angeles).
În primăvara acestui an, a revenit la Carnegie Hall pentru a prezenta proiectul Fragments l & III, în continuarea primului, Fragments I, care a avut premiera la New York în 2023.
Proiectul Fragments, conceput şi dezvoltat chiar de Alisa Weilerstein, constă într-o serie muzicală în şase părţi, care îmbină Suitele pentru violoncel de Bach cu 27 de piese noi, comandate în mod special, toate completate cu elemente de producţie, scenografie şi lumini. Acest proiect de anvergură a fost deja prezentat la Severance Hall, Walt Disney Concert Hall, The Kennedy Center şi la Tanglewood Festival, iar premiera europeană este programată pentru stagiunea 2025-2026. Alisa Weilerstein a beneficiat de prestigioasa bursă MacArthur Genius Grant şi colaborează frecvent cu orchestre de top la nivel mondial.
În ultimele trei stagiuni, a colaborat cu orchestre de prestigiu precum Berlin Staatskapelle, orchestrele simfonice din Boston, Chicago, Pittsburgh, San Francisco, Cleveland Orchestra, NOR Elbphilharmonie Orchester şi a participat la Verbier Festival. De asemenea, a colaborat cu dirijori şi solişti renumiţi precum Paavo Jărvi, Joshua Weilerstein, Karina Canellakis, Ryan Bancroft, Daniel Harding, Leonidas Kavakos, Kirill Gerstein şi partenerul ei de duo, pianistul I non Barnatan. Alisa Weilerstein înregistrează exclusiv sub egida casei de discuri Pentatone.
***
Muzica clasică, de la W.A.Mozart la O.Messiaen, reprezintă principala preocupare a Orchestrei Tonhalle din Zurich, o pasiune ce datează din anul 1868. În interpretările redate sub bagheta lui Paavo Jărvi se naşte o energie aparte, fiecare concert devenind o experienţă unică. Orchestra se bucură de experienţele variate pe care le dobândeşte alături de dirijorii invitaţi şi de soliştii cu renume internaţional cu care intră în contact. Împreună cu publicul său, ansamblul menţine interesul constant pentru capodoperele neexplorate şi pentru lucrările noi pe care le comandă. Fondată de muzicieni din Zurich, Orchestra Tonhalle îşi asumă cu mândrie identitatea de „casă muzicală” şi se promovează prin excelenţă, la nivel mondial, prin turnee şi înregistrări. Orchestra reuneşte muzicieni din 20 de naţiuni, aproximativ 100 de instrumentişti aducând la viaţă un repertoriu alcătuit din mai mult de 50 de programe diferite, susţinând peste 100 de concerte în fiecare stagiune. Invitaţiile onorate au purtat orchestra în 100 de oraşe din peste 30 de ţări. Pe lângă activitatea orchestrală, muzicienii contribuie şi la propria lor serie de concerte camerale. Dirijorul principal Paavo Jărvi este al 11-lea dirijor al Orchestrei Tonhalle din Zurich, iar David Zinman poartă titlul de dirijor emerit. Orchestra a lansat mai mult de 40 de înregistrări pe CD, incluzând lucrări de Messiaen (premiate cu Diapason d’Or în 2019), Ceaikovski (distinse cu Preis der Deutschen Schallplattenkritik în 2020 şi Diapason d’Or al anului 2021), Adams (Diapason d’Or în noiembrie 2022) şi Bruckner (Diapason d’Or în aprilie 2023 şi ICMA-Award pentru Cea mai bună înregistrare simfonică, în 2024). De asemenea, Orchestra Tonhalle din Zurich, alături de Paavo Jărvi, a primit Premiul Cultural European în 2022.
***
Paavo Jarvi este dirijorul de renume internaţional şi câştigător al premiului Grammy, este recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi dirijori contemporani, colaborând îndeaproape cu cele mai prestigioase orchestre din întreaga lume. Este director muzical al Orchestrei Tonhalle din Zurich, director artistic al Orchestrei de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen (din 2004) şi a fondat Estonian Festival Orchestra, pe care o conduce tot în calitate de director artistic.
După finalizarea ciclului Mendelssohn alături de Orchestra Tonhalle din Zurich, Paavo Jărvi s-a concentrat pe lucrările lui Bruckner şi a lansat interpretări ale unor lucrări de Mahler, care s-au concretizat într-un CD. Alte lansări recente includ înregistrări live ale întregului ciclu de simfonii de Ceaikovski şi lucrări orchestrale recente semnate de John Adams, cu ocazia aniversării compozitorului. La finalul fiecărei stagiuni, Paavo Jărvi susţine două săptămâni de spectacole şi cursuri de măiestrie în dirijat la Festivalul de Muzică Părnu din Estonia, pe care l-a fondat în 2011. Succesul festivalului şi al orchestrei sale rezidente, Estonian Festival Orchestra, a deschis calea către concerte în săli şi la evenimente prestigioase precum Filarmonica din Berlin, Konzerthaus din Viena, BBC Proms şi Suntory Hall din Tokyo.
Pe lângă posturile sale permanente, dirijorul este invitat să conducă orchestre de renume, apărând frecvent la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Berlin, al Orchestrei Regale Concertgebouw, Philharmonia Orchestra şi al Orchestrei Filarmonice din New York. De asemenea, Paavo Jărvi menţine legături strânse cu mai multe orchestre cu care a colaborat anterior în calitate de director muzical, printre care se numără Orchestra din Paris, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Frankfurt şi Orchestra Simfonică NHK. În 2013, preşedintele Estoniei i-a acordat Ordinul Steaua Albă, în semn de apreciere pentru contribuţiile aduse culturii naţionale.
Printre alte premii şi distincţii, Paavo Jărvi se numără printre laureaţii unui premiu Grammy în 2003 pentru înregistrările sale cu lucrări de Sibelius, a fost desemnat Artistul anului în 2015 de către Gramophone Magazine şi Diapason, şi a primit Medalia Sibelius. De asemenea, în 2019, a fost numit Dirijorul anului (Opus-Klassik) şi a primit Premiul Muzical Rheingau. În 2022, i-a fost acordat Premiul Cultural European.
***
Opera Oedip este fără nicio îndoială una dintre capodoperele genialului George Enescu rămânând una dintre cele mai tulburătoare creaţii ale secolului al XX-lea, o interesantă sinteză cu alură monumentală între mit, muzică şi reflecţie filosofică. Preludiul operei a fost compus încă din anul 1910, cu mult înainte de încheierea partiturii, dar nu evocă universul luminos al începutului, nu anunţă nici naşterea, nici triumful eroului, ci, dimpotrivă, suferinţa, ruşinea şi prăbuşirea ce vor urma.
Atmosfera sa în interpretarea rafinaţilor muzicieni elveţieni a reliefat tenta sa mai degrabă plină de gravitate, de tensiune, una aproape ritualică, care prefigurează evenimentele dramatice ale actului al III-lea, centrul de greutate al dramei, şi plasează melomanul din primele măsuri în inima tragediei.
Departe de a fi o simplă introducere, Preludiul a funcţionat asemenea unui arc muzical de mare densitate emoţională şi timbrală, fiind construit cu rafinamentul şi coerenţa orchestrală caracteristice maestrului George Enescu. Cu acel sentiment apăsător, pe deplin neliniştitor, dar străbătut de o frumuseţe lirică austeră, Preludiul a devenit acea meditaţie sonoră tulburătoare tălmăcită sonor de către ansamblul orchestral în cele șase minute, ca o naraţiune condensată ce concentrează toate implicaţiile destinului tragic al lui Oedip.
***
A urmat o versiune interpretativă a celui de-al doilea concert pentru violoncel si orchestră opus 126, a compozitorului sovietic Dmitri Şostakovici.
Fiind compus în anul 1966, la Yalta, acest al doilea concert destinat violoncelului cu acompaniament orchestral de Dmitri Şostakovici, i-a fost dedicat, ca şi primul, tot celebrului solist sovietic Mstislav Rostropovici.
Din punct de vedere muzical, acest opus reprezintă o altă formă de originală expunere de idei muzicale grupate atent ca un fel de confesiune artistică. Fiind mai reţinut, mai introspectiv decât primul concert( în mi bemol major), acest opus concertant practic s-a metamorfozat „aproape într-o formă hibridă de simfonie cu violoncel solo”, după cum chiar compozitorul îl definea.
Lucrarea s-a putut distinge printr-un limbaj muzical profund şi de asemenea destul de sofisticat, dominat de tempouri lente şi moderate, şi de un aparat orchestral extins, folosit cu o remarcabilă economie a mijloacelor. Tonul general a fost cel legat de acea sferă meditativă, melancolică, însă cu tensiuni sonore proiectate de timbrul inconfundabil al acestui instrument de coarde.De asemenea, ca o adevărată marcă de recunoaștere a limbajului său muzical și poetic, acedt al doilea concert a avut și o serie de accente sălbatice, pline de tumult cât și zone întinse pline de imagini ionice sau provenite din sfera grotescului care străbat întregul discurs muzical, cu acele idei persistente, uşor de reperat şi chiar de fredonat.
Prima parte -Larga- a debutat cu un veritabil moment extins de lamentaţie a violoncelului, bazată pe un motiv descendent semitonal, care s-a dezvoltat treptat într-o ţesătură pe de-a-ntregul de sumbră şi tensionată.Am remarcat acea știință de conducere și de susţinere a vocilor,a planurilor sonore, a polifoniei latente care se îmbină atât de reușit cu expunerea omogenă de sorginte omofonă, de largă inspirație.
Mişcarea a doua a constituit prilejul etalării unui tip de Scherzo, presărat cu accente ironice, practic preluat dintr-un cântec popular din Odessa (Bubliki, kupitye bubliki „Covrigi, cumpăraţi covrigi„), de fapt o temă asociată oraşului natal al poetei Anna Ahmatova, pentru care concertul fusese gândit iniţial ca un omagiu.
Acest cântec vechi a avut pe întreaga lui desfășurare o tentă care a redat acea tușă plină de obraznicie, de cântec ieftin, chiar cu trimiteri vulgare și indecente (din moment ce, acea tânără domnișoară care-l cânta vocal ar fi avut mai mult de oferit decât chifle).
Istoria acestui cântec a fost de fapt o glumă privată între compozitor și violoncelistul Mstislav Rostropovici care datează de la petrecerea de Revelion a anului 1965, atunci când invitații jucaseră jocul de „alege-ți piesa muzicală preferată”, iar Dmitri Șostakovici îi tachinase pe ceilalți alegând această melodie.
Ultima mișcare a avut acea măreție auto-indusă de permanentul dialog al vocilor orchestrei cu instrumentul solist.Cu toate că a început ca o cadență acompaniată, terifiantă ca efect, mai apoi solista s-a lansat într-un veritabil dans cu caracter isteric, care a amplificat toată această parte.
În punctul culminant, orchestra a preluat controlul, dominând violoncelul și practic interpretând cântecul covrigului cu o forță aproape de paroxism.
Finalul acestui interesant concert din literatura de specialitate a violoncelului- Allegretto, a alternat între momente de fanfare eminamente parodice, cu intensificări de-a dreptul percutante şi rememorări muzicale fragmentare, înainte de a se stinge în registrul grav al violoncelului, însoţit de un mic grup de instrumente de percuţie.
Allegretto-ul a trecut apoi prin secțiuni lirice, de marș și de dans. Intensitatea a înregistrat parametrii optimi, cu acea creștere progresivă, cu un schimb de replici și intervenții care s-au dovedit lipsite de intensitate, fără a avea efectul proiectat de exprimare explozivă,scânteietoare a violoncelului solo, mereu contracarate de către toba mică, dezvoltându-se în cele din urmă într-un punct culminant.
Am sesizat mai întâi reiterându-se tema fanfarei, apoi totul a revenit la o variație destul de grotescă a temei precedente- Odessa.
Elementele si efectele percuției au dinamizat discursul sonor, deoarece tocmai aceate semnale repetate de două ori în timpul punctului culminant au încheiat tutti-ul. Violoncelista americană a reluat apoi tot discursul cu preponderent caracter dansant de la începutul mișcării.
În codă, violoncelul a susține o notă de Re din octava mică peste un motiv intonat de percuție, încheind cu un sforzando sonor acest opus concertistic .
De fapt, această încheiere a avut darul de a evoca, simbolic, la nivel conceptual, chiar stingerea implacabilă a vieţii fizice.
Dacă Primul Concert pentru violoncel a lui Dmitri Şostakovici a devenit unul dintre opusurile favorite ale virtuozilor dar şi al publicului meloman, cel de- al doilea rămâne unul mai misterios. La o scară mai grandioasă, mai întunecat și mai tulburător de orchestral decât primul, a fost descris de mai mulţi interpreţi și exegeţi ai muzicii culte drept „o simfonie cu violoncel obligat”.
Interpretarea violoncelistei americane Alisa Weilerstein a fost una destul de sigură, cu o tehnică precisă și încadrată stilistic, cu un sunet adecvat, fără a avea însă aplombul sau strălucirea, dăruirea altor interpreţi, solişti ai acestui ingrat instrument-violoncelul.
Aplauzele spectatorilor au determinat-o pe solista din această seară să acorde și un bis -Sarabanda din Suita a Doua pentru violoncel solo de J. S.Bach, spre încântarea tuturor celor prezenți în număr considerabil,la Sala Palatului.
***
După o binemeritată pauză a urmat un alt opus mult prea puțin cunoscut publicului meloman din România- Simfonia nr. 2 in mi minor op. 27 de Serghei Rahmaninov.
Acest opus este considerat asemenea unei apoteoze a melosului romantic, fiind finalizat în anul 1907.De altfel, acest opus simfonic a fost prezentat chiar de către Rahmaninov în postura de dirijor, la Sankt Petersburg şi Moscova, de această dată cu un succes uriaş, compozitorul cucerind ulterior un al doilea Premiu Glinka.
După eşecul devastator al primei sale simfonii, care aproape l-a determinat să renunţe la compoziţie, lui Serghei Rahmaninov i-a trebuit mult timp pentru a se reaşeza din punct de vedere sufletesc, strict interior. Timpul petrecut , dimpreună şi cu lungile sesiuni de terapie, au pregătit revenirea sa spectaculoasă, începută fulminant chiar cu cel de-al doilea Concert în do minor pentru pian şi orchestră, devenită una dintre cele mai cunoscute și apreciate lucrări ale sale.
Cea de-a doua sa simfonie a fost compusă aproape în secret, la Dresda, la 10 ani distanţă de prima, în mai puţin de trei luni. Una dintre cele mai ample şi unitare simfonii ale epocii a debutat cu o temă gravă, învăluită în pianissimo, intonată de compartimentul violoncelelor şi a contrabasurilor, un veritabil motto care va străbate organic întreaga partitură fie evident, fie insidios, şi care s-a dezvoltat într-o arhitectură amplă, de o remarcabilă varietate expresivă, specifică lui Serghei Rahmaninov.
Scherzo-ul, a fost integral redat tensionat şi energic.A inclus o temă secundară amplă, de factură lirică, şi o fugă minuţios structurată (prilej de etalare a excelentelor aptitudini contrapunctice), în timp ce mişcarea lentă, unul dintre cele mai emoţionante şi inspirate Adagio-uri din literatura din toate timpurile din repertoriul simfonic a desfăşurat o cantilenă a clarinetului, în dialog cu reverberaţiile temei iniţiale.
Finalul a avut acea expresie expansivă şi totodată eroic-triumfătoare, cu ecouri carnavaleşti şi motive recurente. A avut parte de un climax într-un impresionant pasaj orchestral, plin de acea exuberanţă specifică compozitorului, transpuse sonor de către redutabilii instrumentişti ai Orchestrei Simfonice din Zurich, cu o amplitudine a unui tip de sunet excelent proiectat, cu acele explozii sonoră radiante, care de fapt proclamă victoria vieţii asupra realităţii destul de întunecate, provenite din interior.
De altfel, această lucrare Simfonică a demonstrat încă o dată atât măiestria lui Serghei Rahmaninov asupra formei simfonice cât și valoarea de incontestat a muzicienilor orchestrei Simfonice Tonhalle din Zurich
Mesajul vesel al acestui opus simfonic nu a fost de factură jucăușă și veselă, ci mai degrabă serios și romantic. A evocat concepte mărețe precum „frumusețea vieții”. Romantismul a sugerat o incursiune în mintea artistului din spatele operei, despre care de obicei ne așteptăm să fie complexă și tulburată. Această lucrare subminează toate acele așteptări preconcepute-drama și romantismul nu se bazează pe suferință sau antagonism, care sunt relativ puține, ci mai degrabă pe modul bogat și intens în care au fost transmise emoțiile. În loc de un conflict complex, simfonia a doua de Serghei Rahmaninov a avut centrul pe sentomentul nobil și plenar al recunoștinței, chiar dacă există pe alocuri un sentiment proeminent de dulceață-amăruie, dar este în cele din urmă asimilat ca fiind un sentiment pozitiv.
Am remarcat ușurința și acel profesionalism desăvârșit al muzicienilor, probat pe repertoriul oferit în cadrul acestei seri, cu utilizarea rațională a resurselor tehnice și expresive.M-au fascinant arta contrapunctului și totodată capacitatea de a echilibra profunzimea emoțională cu o știință a emiterii conținutului muzical,de la nuanțe abia perceptibile la momentele fulminante generate de orchestrația de-a dreptul grandioasă.
Am remarcat și am simțit emoția acestei capodopere a genului simfonic. Fiecare mișcare a avut practic o abordare atât de amplă a formei încât echilibrul interpretativ al simfoniei a fost presărat cu acele gesturi precise, deloc ample sau teatrale, realizate de acest reputat dirijor Estonian Pārvo Jarvi.. Majoritatea interpretărilor moderne, inclusiv interpretarea lui din această seară de 2 Septembrie 2025 a tins să restabilească lucrarea la proporțiile sale grandioase. În ultima mișcare, am simțit acel optimism al acestui inspirat compozitor care și-a redescoperit cu siguranță vocea creativă, prin multitudinea ideilor contrastante care continuă să ne amintească și să extindă universul tuturor mișcărilor anterioare, cu tema sa lirică și necondiționat (post)romantică care au condus această a două simfonie opus 27 spre un final de-a dreptul exuberant.
Cu siguranță, versiunea interpretativă a celei de-a doua simfonii ale lui Serghei Rahmaninov va rămâne multă vreme una dintre cele mai faimoase și durabile compoziții ale lui S.Rahmaninov, îndrăgită de public pentru frumusețea și puterea sa emoțională, atunci când este atât de natural, fidel tălmăcită sonor.
Ropotele prelungite de aplauze și chemările publicului meloman au permis orchestrei să ofere ca bis piesa lui Jean Sibelius-Andante festivo.
***
Această cronică de concert a fost documentată și realizată de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor al BP News. Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post