Pe Nichita l-am întâlnit când m-am îndrăgostit prima oară. Nu de el, bineînțeles, de un bărbat al cărui nume mi-a dispărut de pe buze între timp. O iubire pasageră care totuși a născut o pasiune de-o viață.
Pasiunea pentru Nichita.
Poate sună pueril, dar eu cred că orice îndrăgostit îl vorbește pe Nichita, chiar dacă n-a auzit niciodată de el, chiar dacă nu știe să recunoască un singur vers. Îl vede pe dragul meu poet în ochii ființei iubite, în alintările de dimineață și șoaptele auzite în târziu. Foarte târziu.
Eu acolo l-am întâlnit pe Nichita. Nu l-am căutat, dar nici nu cred c-a fost o întâmplare. Am dat de vocea lui la timpul potrivit, când puteam să înțeleg ce înseamnă omul și fragmente din ce înseamnă iubirea.
Mi-a frânt inima. Nu Nichita, el doar a stat pe scaun lângă mine și m-a ascultat cum plâng. M-a lăsat să urlu și să întreb”de ce?”.
O întrebare fără rost. Nu există un „de ce” în dragoste, dar noi îl întrebăm oricum.
Tot Nichita m-a adus înapoi la viață. Știu, e absurd. Omul ăsta care îmi arătase ce e dragostea mi-a arătat și ce e suferința.
Mi-am dat seama că dacă nu scap de aici curând, n-o să-l mai aud pe Nichita niciodată. Am înțeles că omul care nu iubește n-are cum să îl înțeleagă și că aș face bine să trec peste și să încerc din nou.
Nu de dragul meu. Nu de dragul vreunei potențiale iubiri. De dragul lui Nichita. Poetul meu. Cel care îmi cântă la geam serenade, acum îndrăgostită fiind.
Am mai învățat niște lucruri, dar nu destule și foarte probabil o să sufăr din nou. Și din nou. Și din nou. Și de fiecare dată, o să-l aud în gând pe Nichita.
Râdeți. Știu, e penibil. Omul e mort de mult timp. A murit înainte să mă nasc. Ce scrisoare de dragoste e asta?
E singura pe care știu s-o scriu. E felul meu de a-i mulțumi lui Nichita Stănescu că și-a lăsat sufletul scris undeva, poate să-l găsesc chiar eu.
Nichita, ce bine că ești…
Autor: Izabela Stănescu
Discussion about this post