Încă în drum spre Mordor – rolul fantasticului în viața de zi cu zi

Nu mai citim.

N-o lua personal, e doar o constatare. Mă uit în jurul meu și văd oameni cu nasul îngropat în telefon, dar rareori într-o carte. Când se întâmplă să fie o carte, e fie vreun roman polițist care-l face pe el să se simtă macho sau e vreo poveste siropoasă de dragoste care îi permite ei să-și imagineze un bărbat bine, înalt, musculos (așa cam ca ăla de pe copertă) cum o strânge în brațele-i puternice și îi șoptește cuvinte tandre în ureche. Pentru amândoi, e departe de realitate. Și în același timp, nu e. Într-un fel, asta mi se pare și mai trist. Nu doar că nu mai citim, ca societate, dar și atunci când o facem, fanteziile noastre se leagă de existența noastră banală de zi cu zi.

Fantezie și realitate. Sunt antonime, ce legătură pot avea una cu alta?

La urma urmei, scopul unei povești e să ne dea aripi, să ne permită nouă, muritorilor de rând, să ne închipuim zei, eroi. Să ne spună, chiar și pentru câteva ore scurte, că avem acele aripi, că am învins zmeul, că binele a câștigat, că orice e posibil. În copilărie, numai la asta visam. Ne vedeam Harry Potter si Frodo Baggins și parcă nu existau limite la ce se poate întâmpla. Acum da. Pe măsură ce îmbătrânim, fanteziile noastre se îngustează drastic. De la un personaj zâmbitor și rotofei, visul nostru a devenit un individ costeliv care privește lung la un colț vechi de pâine. Nu mai are aripi, nu mai învinge nici zmeul. Ca adulți, știm cu toții că zmeul nu există. De ce mi-ar mai păsa de Sauron sau de Lordul Cap-de-Mort acum? Mai tare îmi doresc să cuceresc vânzătorul drăguț de la alimentara din colț. Adulții au aspirații tare banale. Rareori auzi un bărbat la 30-40 de ani să-ți povestească cum s-a visat cavaler la curtea lui Artur. Pentru că nici Artur nu există.

Auzi și totuși, cine zice că trebuie musai să existe? De ce nu poate să fie real doar în mintea mea? Când eram copil, era mai mult decât suficient. Eu mă credeam spioană sau vrăjitoare sau elf și era destul. Nici prin cap nu-mi trecea că ar putea să nu fie adevărată fantezia.

Pe ecranul de la Kindle, am un semn mare care zice „Science Fiction and Fantasy”. Probabil știe că eu citesc d-astea des. Încă mă încântă poveștile la curți medievale, ideea că undeva există vrăjitori cu barbă albă care vorbesc mult, o bătălie ancestrală între rău și bine. Unul din motivele principale pentru care încă citesc romane fantastice e că știu că în momentul în care renunț, renunț și la magia copilăriei. În momentul în care puținele cărți citite încep să fie despre realitatea mea banală, știu că am distrus și ultimele rămășițe ale copilului din mine.

Cum zicea David Bowie, we could be heroes just for one day…