Te-am rugat să vii cu mine. Tu te-ai plâns că nu-ți amintești drumul și ai prefera să rămâi aici. Eu m-am încăpățânat, n-am vrut să vezi cât de tare îmi doream să vii, așa că am tras de tine. Mai în joacă, mai în serios.
Tu ți-ai legat un bolovan de brâu, m-ai privit fix și ai murmurat „eu nu mă mișc”. Am crezut că tu nu înțelegi unde vreau să mergem, pentru că nu voiam să-mi imaginez că tu chiar nu vrei să vii.
Ți-am dar drumul și am plecat, întorcându-mă, după câțiva pași, să te privesc. Credeam că e un joc. Mă așteptam să te găsesc privindu-mă lung și zâmbind ușor, dar tu nici măcar nu te uitai.
Am înghițit în sec și am privit în jur. E ok. Nu m-a văzut nimeni, încă nu știe nimeni că m-am supărat, așa că pot să nu mă supăr. Nu știe nimeni că nu vrei să vii cu mine.
M-am întors, cu un zâmbet larg încremenit pe buze.
„Haide,” ți-am șoptit rugător. Tu doar ai dat din umeri, mi-ai întors spatele și ai plecat. Același joc, doar că invers. Eu n-am avut tăria ta de caracter și am venit șovăielnic după tine. Simțeam din ce-n ce mai aproape următorul colț și odată cu el, dispariția ta de lângă mine.
Tu mi-ai citit gândurile și ai grăbit pasul atât de mult, încât am fost nevoită să alerg după tine, cu lacrimi șiroindu-mi pe obraji.
„Stai,” strigam după tine, dar tu nu mă auzeai. Așa că strigam mai tare. Și mai tare. Până când singurul lucru care se mai auzea pe strada aia lungă era cuvântul stai.
Și nu stăteai, dar la un moment dat, am stat eu. Ți-am privit spatele dureros de familiar și mi-am dorit să-l mai pot îmbrățișa măcar o dată. Mi-am imaginat pentru o clipă cum te ajung din urmă, te strâng la piept și tu stai pe loc. Cum plecăm de mână în cealaltă direcție.
Dar aia a fost doar o clipă. Apoi am înțeles că m-ai mințit. Îți aminteai perfect drumul și alegerea nu a fost niciodată între a rămâne sau a pleca. Știai drumul, dar voiai să mergi în cealaltă direcție, să te întorci pe strada de pe care tocmai venisem, dar eu nu mai puteam să merg acolo.
Nu puteam să vin după tine, să te iau în brațe și să fac să fie totul ok, oricât îmi doream asta.
Te-am privit mult timp, cum te îndepărtai. Ți-am privit spatele cum se făcea mic și i-am făcut cu mâna. Spatele tău nu mi-a răspuns și după o vreme, te-am văzut cum te oprești. Ajunseseși la capătul străzii și urma să dai colțul. Am așteptat să te întorci, să mă mai privești o dată. Am sperat în van să-ți dai seama că eu te vreau aici, dar tu nu te-ai întors. Nu m-ai mai privit și ai dispărut după colț.
Am mai stat încă cinci minute și după, am plecat și eu, în direcția opusă. Încă sper să-ți aud pașii în spatele meu, un strigăt.
Stai.
Aș sta pentru tine, dar mă tem că tu ai uitat drumul.
Discussion about this post