Nu există țară în Uniunea Europeană și în Europa care să fie atât de instabilă politic precum Italia.
De la proclamarea republicii italiene în 2 iunie 1946, țara a ajuns la aproape 70 guverne până în ziua de astăzi, chiar dacă numărul prim-miniștrilor italieni este ceva mai mic.
Totuși, este de consemnat că prim-miniștri ca Alcide de Gasperi, Giulio Andreotti, Amintore Fanfani, Aldo Moro, Mariano Rumor sau Silvio Berlusconi au reușit performanța să conducă mai mult de 3 guverne, unii dintre ei aflându-se chiar și de 7 ori în fruntea executivului italian.
Pentru a înțelege cauzele acestei permanente instabilități politice trebuie mers în anii 1945-1946.
Atunci clasa politică italiană a inițiat importante reforme menite să înlăture posibilitatea ca o dictatura fascistă ca a lui Benito Mussolini să se mai repete.
Acesta s-a instalat la putere în la sfârșitul lui octombrie 1922, după marșul asupra Romei, și a condus Regatul Italiei din postura de prim-ministru și Duce până la înlăturarea și arestarea lui de către Regele Vittorio Emmanuelle al III-lea în 25 iulie 1943.
Astfel, o parte considerabilă a clasei politice și a populației a considerat că monarhia italiană a avut o vină în situația dezastruoasă în care se găsea țara după ce al doilea război mondial.Italia era distrusă din punct de vedere economic și divizată din punct de vedere social. Majoritatea populației era nemulțumită de sprijinul pe care monarhia îl asigurase regimului fascist în ultimele două decenii. Italienii erau furioși datorită umilințelor la care fuseseră supuși după ocuparea țării de către germani și mai apoi de către aliați.Principalul vinovat a fost găsit Regele Vittorio Emmanuelle al III-lea care a și abdicat în 9 mai 1946, iar pe tron a urcat, o zi mai târziu, fiul acestuia, Umberto al II-lea, care era mult mai popular decât tatăl lui.Cu toate acestea, în urma referendumului ce a urmat la 2 iunie 1946, Italia a fost proclamată republică, iar o nouă constituție a fost adoptată în anul 1948.
Astfel, de la regimul dictatorial fascist, țara a căzut în extrema cealaltă, perioadele de instabilitate politică devenind din ce în ce mai dese. Regimul republican parlamentar s-a dovedit ineficient să asigure echilibrul între diversele formațiuni politice, între politicieni, dar și între clasa politică și restul societății.
De asemenea, Președintele Republicii italiene, ales prin votul majorității calificate a celor care compun adunarea electivă formată din parlamentari și reprezentanți ai regiunilor, s-a dovedit incapabil să gestioneze desele situații de criză, astfel încât, din cei 12 președinți ai Italiei, de la abolirea monarhiei, nu mai puțin de 7 și-au încheiat mandatul prin demisie.
Anual, Italia trece printr-un cutremur politic major, dublat de cele mai multe ori și de un cutremur puternic de pământ care se soldează cu victime și pierderi materiale însemnate.
Așa s-a întâmplat și în anul 2018 când, după alegerile din primăvară, o coaliție formată din partide de extremă dreaptă și antisistem a ajuns la putere, avându-l în frunte pe independentul Giuseppe Conte.Dacă coaliția a reușit să zguduie birocrații bruxellezi, țara a fost zguduită la propriu de un seism, într-o regiune centrală, lângă Perugia, câteva zeci de oameni murind și alte sute fiind răniți, în luna august 2018.
Nu a trecut mult timp și, în vara acestui an, coaliția aflată la putere s-a destrămat, iar noul vechi prim-ministru Giuseppe Conte a format un nou guvern, eliminând Liga Nordului a fostului ministru de interne și vicepremier Matteo Salvini și aducând la putere, alături de Mișcarea Cinci Stele anti-sistem a lui Luigi di Maio, Partidul Democrat care pierduse alegerile în primăvara lui 2018.
Astfel, scena politică se dezlănțuie des și frenetic ca într-o commedia all`italiana, ultimele evoluții aducând aminte de “Divorț în stil italian”, avându-i protagoniști pe Marcello Mastroianni(Fefe Cefalu) și Daniella Rocca(Rosalia).
Discussion about this post