Auzim des că ar fi bine să redescoperim copilul din noi, să ne amintim cum să ne jucăm și să nu mai fim atât de serioși tot timpul. Ni se spune că atitudinea asta copilăroasă e un lucru bun și întâlnim diverse cursuri, workshopuri și meditații care au ca scop reconectarea cu acest copil.
E o idee bună, dar până la un punct. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. E vorba de un sindrom, un fenomen intrinsec cunoscut sub numele de puer aeternus – copil de-a pururi. Vine de la niște versuri ale lui Ovidiu, sună misterios, aproape divin, dar nu e.
Puer aeternus e o problemă care apare mai ales la bărbați. Nu, nu încerc să fiu misandră, pur și simplu așa e. Puer aeternus e bărbatul matur (cel puțin, matur fizic) care încă trăiește ancorat în mentalitatea unui adolescent, are o teamă uriașă de angajament, se adaptează foarte greu lumii în care trăiește și undeva, în sufletul lui, încă așteaptă să vină mama să-i rezolve toate problemele.
E bărbatul care se hlizește și răspunde vag „nu știu” când îi pui o întrebare legată de viața lui și care face pe prostul oricând se întâmplă ceva cât de cât serios. Exact ca un copil, el se spală pe mâini de orice vină și refuză să se lege la cap, oferind întruna scuza că el nu are de unde să știe încotro se îndreaptă viața lui.
Un prieten mi-a spus că el nu vrea în ruptul capului să audă de o relație serioasă cu o femeie. Ce-i drept, prietenul respectiv avea 18 ani când mi-a spus chestia asta. Avea mentalitatea descrisă mai sus, dar la vârsta aia, e de înțeles. Poate fi chiar atrăgătoare.
La 30-40 de ani, nu mai e chiar așa. Și totuși, întâlnesc o grămadă de bărbați cu exact aceeași atitudine, care se comportă mai degrabă ca un adolescent mofturos decât ca un bărbat în toată firea. Sunt adesea cu capul în nori (în sensul rău al cuvântului), se sperie repede și trăiesc o viață efemeră. Ei nu știu ce fac peste o săptămână, cum ai vrea să-ți promită ție o viață împreună?
Marie Louise von Franz, autoarea cărții Problema Puer Aeternus (editura Nemira, 2016), ne spune că la baza acestor probleme de comportament se află un puternic complex matern, o căutare neîntreruptă de a se reîntoarce la copilărie și la brațele mamei.
Desigur, e un labirint din care omul poate evada, dar cu greu. E nevoie ca el să lupte și să își dorească această schimbare. E nevoie de curaj, ca el să accepte dezamăgirile inevitabile care-i vor apărea în drum. Nimănui nu-i plac, știu, dar puer aeternus are o frică paralizantă de ele. El știe că în orice relație cu o femeie, va apărea mai devreme sau mai târziu momentul despărțirii (ca și în relația cu mama), mai ales când el știe că nu prea e dispus să ofere și să muncească la relația respectivă.
Din nou, ăsta nu e un atac. Nu e vorba de misandrie. E doar un fenomen interesant pe care eu una l-am tot întâlnit, din păcate. Și am o presimțire că nu sunt singura.
Discussion about this post