De când stau aici, a trecut mașina de poliție de cel puțin șase ori. Șase într-o oră. Asta înseamnă cam o dată la fiecare zece minute. Zbierând la mine să stau în casă ca să mă protejez și să-i protejez pe cei dragi. Stai, stai puțin, iar îi aud că vin. Șapte. Poliția a trecut de șapte ori pe la fereastra mea. Ia să vedem, șapte or 14 (că doar n-or trece înainte de 8 sau după 10 seara), asta face cam 98 de „apeluri” într-o zi.
Ritm în care ieșitul din casă este încă permis. Conform ordonanței militare anunțate aseară, eu, cetățean al României, am dreptul de a ieși din casă pentru a merge la cumpărături, la serviciu, la spital, pentru a-mi ajuta bunicii și bătrânii, pentru a merge la farmacie, pentru a alerga. În jurul blocului, ca la penitenciar, dar totuși.
Cu alte cuvinte, aș putea avea o multitudine de motive pentru care sunt afară în secunda asta. Dacă autoritățile mă opresc din drum, sunt pregătită să le arăt actul doveditor completat înainte de a ieși din casă. Dacă nu-l am, da, abia atunci aș vedea să țipe la mine. Însă ce se întâmplă acum este un abuz și o demonstrație de putere. Lipsită de orice control. Și de orice sens.
Vorbim de o campanie care nu are alt scop decât răspândirea fricii. S-au instaurat măsuri (abuzive și alea, dar în fine) pentru a limita timpul petrecut pe străzi. Trebuie să ai hârtie ca să dovedești că ai un motiv întemeiat de a fi afară. Și asta este destul. Mașinuța de poliție care urlă ordinele acestei dictaturi militare nu face nimic altceva decât să terorizeze populația.
Există o metodă de tortură în care prizonierul este obligat să ascult același sunet sau cântec într-una până când cedează. Până când ar spune și ar face orice, doar să se oprească zgomotul. Ce, credeți că doar pentru că sunteți acasă pe scaun, asta chiar constituie o mare diferență?
Mai gândiți-vă, oameni buni.
Cam de câte ori poți asculta același mesaj „binevoitor” al poliției până când începi să clachezi? La 700 de ori pe săptămână, mă îndoiesc că ieși din această carantină cu creierii încă ok. Și pe măsură ce auzi mai mult, atât începi să crezi mai tare în ce-ți spun, și mai ales, în dreptul de a-ți dicta când să ieși din casă. Ce să faci. Cum și când să-ți exerciți drepturile.
Iar noi îi lăsăm. Sunt măsuri de siguranță. Sunt pentru binele nostru, ne spunem în timp ce mai renunțăm la încă o fărâmă de libertate ca să simțim brațele protectoare ale acestui regim dictatorial în jurul nostru.
În urmă cu un an, dacă le-ai fi spus oamenilor – de oriunde – că urmează să renunțe cu atâta lejeritate la drepturile lor și să nu mai iasă din casă decât la comandă, ar fi spus că ești nebun. Noi? Niciodată. Ei, uite-i acum cât de ușor renunță. Nici măcar n-o fac de frica lu nenea polițistu, ci de frica unui dezastru creat de oameni. Unei isterii fabricate în mass-media.
Și o să ne trezim cândva (poate peste o sună, poate peste cinci ani) că ne-am vândut toate drepturile, iar guvernele noastre atât de iubite tot nu ne-au protejat. Conform unei vechi vorbe din popor, o să rămânem și așa, și cu banii luați.
Discussion about this post