Suntem în Marțea Sfântă și Mare. La Ierusalim, Iisus se dezlănțuie împotriva celor pe care îi socotește impostori, trădători ai Tatălui Ceresc. Predica lui e ca un cântec de lebădă. Știe că nu se poate sustrage destinului său divino-uman, de aceea își afirmă răspicat mesajul, fără concesie merge la țintă.
Până acum predicase printre oameni simpli, neștiutori de carte, naivi, mai ales în Galileea. Acum se află față în față cu autoritățile iudaice, preoții, cărturarii, crema fariseilor, a saducheilor, cei care dețin puterea religioasă. Pe ei trebuie să-i convertească. Miza este uriașă: dacă reușește, misiunea lui pe pământ se va încheia. Dacă nu reușește, atunci își riscă viața. Și el o știe.
Acum are loc o scenă memorabilă, scena în care Iisus e pus la încercare de către farisei și irodieni. Problema crucială este următoarea: trebuie sau nu plătit tributul către Roma? Este o cursă întinsă de cele două grupuri. Dacă Iisus ar fi spus nu, ar fi fost considerat un anarhist, un ațâțător la revoltă politică și condamnat ca atare. Dacă ar fi spus da, evreii l-ar fi socotit vândut Romei.
Iisus: Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!
Iisus cere un dinar pe care era imprimat chipul cezarului și le răspunde scurt, arătându-le efigia respectivă: ale cui sunt chipul și înscrisul acesta? Ale cezarului, răspund ispititorii. Atunci, zice Iisus, dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.
El desparte cu această frază cele două sfere, a sacrului și a puterii politice. Iisus desacralizează politicul, de fapt retrage instituțiilor politice pretenția de a se amesteca în chestiunile religioase. Iisus, nu altcineva, se află, așadar, la originea separării statului de biserică. Totuși, în cazul său, politicul și religiosul s-au unit sau se vor uni încă o dată pentru a-l suprima.
Jerfa lui Iisus pe cruce are o semnificație antipolitică radicală: el se lasă răstignit, nu se apară, pentru că Împărăția lui nu este din lumea aceasta.
În același timp, cadavrul său atârnat pe cruce, cum scriu evangheliștii, denunță o imensă nebunie: De ce m-ați ucis, nebunilor, din moment ce împărăția mea nu este din lumea aceasta?
Pilda celor zece fecioare
De asemenea, în Marţea Mare din Săptămâna Patimilor Domnului, Sfinţii Părinţi au rânduit sa se citească Pilda celor zece fecioare. Aceasta învățătură pune în centru zece fecioare, cinci “înţelepte” şi cinci “neînţelepte”, care se pregătesc pentru nuntă. În Noul Testament, întâlnirea cu Hristos este asemănată unei nunți, Hristos se numeşte pe sine “mire”, Apostolii poarta numele de “prietenii mirelui”, iar Mireasa lui Hristos este Biserica.
În această pildă, Împărăţia Cerurilor este asemănată cu zece fecioare, care luându-si candelele, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Această lecție a Învățătorului are în centrul său un obicei străvechi al evreilor. În timpul nunților, mirele este așteptat în casa miresei, iar de aici se pleacă spre casa mirelui, unde se organiza ospăţul de nuntă.
Mirele întârzie, iar fecioarele adorm. La miezul nopţii, se vesteşte sosirea lui. Fecioarele se trezesc să-l întâmpine. Untdelemnul din candelele celor nebune este pe sfârşite. Fecioarele “neînţelepte” (nebune) vor cere celor înţelepte să le împrumute dintr-al lor. Acestea nu vor, pe motiv ca si candelele lor se pot stinge prin acest împrumut. Astfel, fecioarele nebune merg să cumpere untdelemn. În timp ce ele lipsesc, soseşte mirele.
Acesta intră la nunta împreuna cu fecioarele “care erau gata de nunta” si uşa se închide. Vor ajunge si fecioarele nebune, dar vor gasi usa inchisa. Vor striga: “Doamne, Doamne, deschide-ne noua”. Mirele le răspunde: “Adevarat zic vouă: Nu va cunosc pe voi”. Părintele Constantin Galeriu, cercetand originalul grecesc al Noului Testament a gasit interpretarea: “Nu recunosc chipul meu in voi”, deci chipul nostru autentic este in Hristos. Pilda se încheie cu aceste cuvinte: “Privegheaţi şi va rugaţi, ca nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”.
Discussion about this post