Pe Eugen Ionescu l-am întâlnit sub alt nume, într-o carte în limba engleză, cu o copertă verzuie, și am stat până târziu în noapte, minunându-mă că un astfel de om ar fi existat vreodată. Și mai mult, cu sânge de român în vene, atât de aproape de noi. Ulterior, am aflat că Eugen Ionescu (sau Eugene Ionesco, cum l-am auzit eu și întreg Occidentul) era foarte departe de noi, cel puțin spiritual, că scriitorul privea țara mamă ca pe o închisoare rece și a regretat mereu întoarcerea în România, la vârsta de 13 ani.
Presupun că nu mai contează acum. Asta nu e o lecție de istorie, nu vom vorbi despre viața lui Eugen Ionescu. E doar o scrisoare de dragoste care presupune că scriitorul își cunoaște istoria. L-am îndrăgit pe Ionescu pentru că era absurd și eu nu citisem prea mult teatru absurd la momentul respectiv. Mi-a plăcut pentru că vorbea în dodii, și totuși avea o logică impecabilă. Ne prezenta o tragedie, în timp ce ne făcea să râdem cu gura până la urechi și asta nu-i puțin.
Îmi dau seama că majoritatea scrisorilor de dragoste pe care le-am trimis până acum sunt, surprinzător, despre dragoste. Nichita, Păunescu, Eminescu toți mi-au arătat ce înseamnă dragostea, au întins o mână și mi-au șoptit că înțeleg, când mi se părea că nimeni nu poate înțelege.
Dar Ionescu nu e deloc așa. N-a fost niciodată vorba despre dragoste, fără iubiri mărețe, fără dorințe neîmplinite. Nu, Ionescu vorbea de ceva mult mai tragic în scrierile lui.
Vorbea de absurditatea vieții de zi cu zi, de faptul că nu mai comunicăm și că poate n-am comunicat niciodată. În noaptea aia care parcă refuza să se termine, au pălit și dragostea și toate noțiunile astea copilărești din capul meu. Sigur, poți să te îndrăgostești, dar ce te faci când nu o să-ți audă nimeni declarațiile de dragoste?
Vei iubi, dar vei ajunge într-un punct mort cu omul respectiv – veți sta pe canapea și veți vorbi bazaconii precum cuplul din Scaunele, care ajung la concluzia că din moment ce au venit pe același drum și locuiesc în același bloc și chiar în același pat, atunci trebuie să fie soț și soție, deși ei nu își amintesc asta.
Eu îmi amintesc. Prima oară când am citit Scaunele și credeam că e doar un joc din acela straniu, o tachinare între soți. Mai simt și acum oroarea care m-a cuprins când am înțeles că de fapt, nu e așa. Ei doi chiar nu se mai recunoșteau și oricum, și dacă s-ar fi recunoscut, ar fi ajuns să-și repete unul altuia aceleași cuvinte și să-și descrie întâmplări la care asistaseră deja, precum prietenii lor.
Parcă nu-ți mai arde să te îndrăgostești când gândești așa. Parcă te cuprinde frica, începi să cauți înnebunit o soluție – ce aș putea să fac eu că să nu mai fie totul inutil? Ce cuvinte aș putea spune care să nu fie banale, absurde și să nu transmită de fapt nimic?
Încă nu știu. Dar mulțumită domnului Ionescu, caut.
Discussion about this post