Redescoperind recent un interviu realizat de TVR cu inegalabilul Nichita Stănescu în urmă cu nu știu nici eu câți ani. Foarte mulți, când țara asta trecea încă prin comunism, se confrunta cu fel de fel de greutăți, nu că acum nu s-ar confrunta, iar cuvintele lui Nichita, mi-am dat seama, răsună și astăzi la fel de importante ca în ziua interviului.
În interviu, în cadrul programului „Din dragoste pentru Nichita”, poetul povestește cum a primit un telefon de la un necunoscut, speriat că acesta ar fi bolnav, „care era fericit că m-aș fi însănătoșit”, care i-a spus în felul următor:
„Bă, poete, nu mor caii când vor câinii.”
O replică marcantă pentru Nichita, mereu un apărător și un permanent îndrăgostit al limbii române.
„Și mi-am spus, știi c-are dreptate? Păi sigur, păi n-a fost pe țara asta atâta ninsoare și mulți credeau c-o s-o înghețe? Ce, a înghețat țara? N-a înghețat. N-a fost potop pe țara asta și s-a crezut că ea o să se înece? Nu s-a înecat. N-a fost cutremur mare pe țara asta și s-a crezut că ea o să se rupă, că o să se frângă? Nu s-a frânt. Păi nu mor caii când vor câinii. Și de-altfel, Mihai Viteazu a intrat în Alba Iulia dan călare pe un cal, nu dan călare pe un câine.”
Astăzi, atât câinii cât și caii și-au schimbat, în mare fețele, cuvintele, însă atacul e același, și de-aceea, și răspunsul cailor trebuie să rămână același. Prin toate greutățile prin care trecem acum, astăzi, e important să ne amintim prin tot ce a mai trecut înainte țara asta și cum, totuși, a supraviețuit. Avem adesea impresia că noi suntem primii, c-am fi unici, în calități, și mai ales în probleme, însă ele nu-s decât variațiuni ale aceluiași conflict. Acela între cai și câini.
Discussion about this post